Alte poeme din Nord

Ca acul unei busole, este înrobit fãrã scãpare poetul George Vulturescu de himera Nordului. Acesta nu înseamnã un reper geografic, nu se gãseºte pe vreo hartã, în vreun atlas, ci reprezintã exclusiv o mitologie interioarã în care bardul se adânceºte tot mai mult, pe mãsurã ce o exploreazã. Utopia sa septentrionalã este o stare atât de intensã, de obsesivã, încât a devenit mai puternicã decât realitatea, este o proprietate afectivã, intelectualã, iar empatia este totalã. Prin tradiþie, nordul este înconjurat de mister, tenebros, loc din care rãzbat ameninþãri, dar ºi sursã de înþelepciune. Nordul este pentru poet un amestec de pãrþi de rai ºi de iad, de simboluri, loc matriceal. Noua sa carte, Alte poeme din Nord (Editura Brumar, Timiºoara, 2007, cu 7 reproduceri dupã Dorel Petrehuº), adaugã unui univers, practic nelimitat, noi dimensiuni virtuale.

Nordul, zidit cu Pietre, pare un sanctuar-cetate, þinut aspru, al unei spiritualitãþi ancestrale, în care funcþioneazã, într-un ciudat sincretism, mitologii, religii, principii morale diverse. Pentru a avea acces la aceastã entitate, poetul urmeazã un ritual, îºi suprimã narcisismul (prin evitarea oglindirilor), recupereazã timpul arhaic ºi, ca un nou Moise, urcã pe munte, dedându-se contemplaþiei. Ascezele sale sunt, ca ºi temperamentul sãu, necanonice, determinate de o stare efuzivã, de o inspiraþie misticã constând în abstenþiuni de la propria imagine, vorbire, gândire, cu intenþia de a putea comunica real, cert cu Dumnezeu. Acesta însã rãmâne intangibil ºi nepãsãtor, nu rãspunde la rugãminþile poetului, provocându-i viziuni dintre cele mai sumbre, apocaliptice, lezând chiar sacralitatea, amestec de fervoare ºi vehemenþã, de înflãcãrare ºi profeþie, elegie a limitelor, a insuficienþei cuvintelor: „Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu te/ îndepãrtezi. Te scufunzi în Tine cu fiecare strigãt/ al meu ca ºi cum aº sãpa cu strigãtul în/ trupul Tãu ºi nu dau nici de un fir de apã/ în care sã-mi înec memoria Ta// ªi pe unde trec mã depun în oglinzi ca un mâl/ pe maluri de albii/ oglinzile ochilor Tãi care ne deosebesc de lucruri/ ºi în cãrþi se depune doar mâlul literelor/ pentru cã gura Ta nu le cheamã-n Cuvânt/ e o baltã bâhlitã creierul din care tocmai ai ieºit/ din care nu poþi ieºi/ pe luciul ei nu vin lebede ºi nici pescãruºi/ numai gheaþa privirii Tale/ numai pe gheaþa febrei mele aluneci Tu/ ca un copil pe râu/ înecat sub sloiurile spaimei mele” (Ditirambi. Pe Pietrele Nordului).

Poemele nu fac decât sã întregeascã definirea þinutului ideal al Nordului care conþine deopotrivã datele somptuoase ale unei exaltãri romantice ºi accente pline de tensiuni ale subiectivitãþii expresioniste. Nordul stârneºte energiile, se aflã sub patronajul simbolic al lupului, acolo scrisul este un act sangvinolent, jertfitor. Reprezentând alt stadiu de evoluþie faþã de volumele anterioare, regiunea borealã a depãºit vârsta instinctelor, cãpãtând o dimensiune culturalã, a poemului. Astfel, totul devine scris, urma lupului, suflul vântului, misterul trecerii: „Nimic mai neschimbat sub soare/ precum pãsãrile care vin la hoitul calului,/ precum ochii care vin la cãrþi, mereu alþii,/ sã rãsfire literele./ Moartea ºi lectura sunt cenuºi sub/ care hoitul e mereu recunoscut” (Moartea ºi lectura).

Tãrâmul înalt al lui George Vulturescu închipuie un tip de moralitate arhetipalã, reflectând legile naturii, asprimea, demnitatea, rãbdarea, lealitatea, emblematicã fiind piatra, care este cumpãnã între viaþã ºi moarte, pe care zeul îºi depune fulgerul. Asemeni munteanului, poetul este un mistagog, desluºind tainele realitãþii. În sihla creierului, scrisul este ca lupoaica fascinatã de pãdurea în flãcãri. Impresioneazã în aceastã poezie cruditatea/virginitatea viziunii, imaginea revelatã/semnul: „Lupoaica îºi roade carnea piciorului sã scape/ din capcana vânãtorului ºi/ calcã pe ranã înnebunitã de durere, rãvãºeºte/ tufele, iarba, glodul/ îºi cautã perechea ºi se afundã-n sihle/ sã se împreuneze sub fulgere// sunt litere care se smulg la fel/ pentru nunta cu alte litere// dar unele rãmân în febra creierului/ ca ºi fiarele care nu pãrãsesc pãdurea în flãcãri/ ci se avântã în vârtejul lor” (Lupoaica ºi litera).

De la discursul hieratic, autorul trece cu uºurinþã la cel familiar, al comunitãþii de la crâºma lui moº Humã, unde pietrele zarurilor au în ele litera destinului, focul mocnit. Ritualul în cercuri din ce în ce mai strânse este cel al întoarcerii (la începuturi, la invariabile, la elemente, la frumuseþea ºi puritatea morþii, la modelul naturii). Nostalgic, poetul recurge la amintiri, la confesiuni, la notaþii aforistice care se transformã nu în utopia Nordului, ci în utopia scrisului, adicã într-o suprastructurã textualistã. În mitologia Nordului, orice este posibil, chiar ºi taclalele cu un mort, pe dealuri, la o þigarã, la o duºcã.

Este evident efortul lui George Vulturescu de a-ºi diversifica universul gotic, încãrcat de simboluri, suprareal, mitologic, dominat de o religie naturistã, traversat de animale totemice, zguduit de fenomene naturale vestitoare, ritualizat, dorinþa de a-l îmblânzi, de a-l umaniza, de a coborî din alegorie în prezent, în real, de a se extinde la tema, la fel de magicã, a scrisului. Apare interesul pentru construcþia gnomicã, sunt inserate fragmente dramatice, monologuri sau dialoguri. Se remarcã modelul nietzscheian, dansul exaltat al vieþii care conþine suferinþã ºi plãcere, alternanþa dintre focul sacru ºi cenuºã: „E mai multã piatrã în Nord decât pãmânt sub/ picioare. ªi sminteala lichenilor de-a se agãþa de/ coaja pietrelor. ªi sminteala ta de-a crede cã/ e vreme sã arunci cu pietre ºi vreme de adunat/ pietre/ Mã târãsc când scriu, de la o literã la alta:/ sunt încolãcite unele în altele ca niºte limbi de câini/ numai noaptea le poate porunci sã latre/ cum vinul îþi porunceºte sã dansezi în jurul butiilor/ din pivniþã// dar piciorul nu-i aripã/ dar limba de câine a literei nu-i în limba ta” (Smintit de la o literã la alta). Poetul face trecerea de la ritualurile sacerdotale ale Nordului, decorative, extrinseci, la exercitarea harului, la funcþia ardentã, intrinsecã a scrisului care are mersul insidios, sofianic al ºarpelui sau al timpului. Uneori, gradul de abstractizare, ascetismul ermetic închid întru câtva porþile lirismului, scriitorul fiind tentat sã-ºi rezolve pentru sine dilemele metafizice.

Scrisul este definit, paradoxal, ca hermeneuticã a morþii, ca mister al nunþii, ca rugãciune de mântuire, ca mersul ºirului de orbi, dar mai ales ca tablou al continuitãþii destinului spiritual: „Fiecare cu litera lui./ Înãuntrul ei este cald ºi bine. Aici sunt morþii/ mei: tatãl ºi mama. ªi moºii mei rãbdãtori. ªi fiul meu/ privindu-ne/ Aºa stãm deasupra literei/ precum deasupra unei fântâni pelerinii/ precum graþia deasupra cimitirelor” (Litera deschide criptele vocalelor, p. 5).

George Vulturescu a creat cu perseverenþã un univers bine personalizat, amplificat ºi aprofundat de la un volum la altul. Prin introducerea dimensiunii textualiste, metapoetice, adaugã scrisului sãu vizionar, arhetipal, de o insolitã rigoare moralã, ezoteric, ipostaziat în simboluri adesea oraculare, latura testamentarã care-i lipsea.