Cartea continuã

Poemele Anei (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007) reprezintã o obsesie a lui Mircea Petean, o carte gânditã, urmãritã de multã vreme, din care au ieºit la ivealã periodic fragmente, un proiect amânat, aºteptându-ºi scrisa ºi care, în sfârºit, s-a înfãptuit. Sunt, dacã ar fi sã ne luãm dupã lãmuririle autorului, poemele îndrãgostitului irevocabil, aurorale, care schimbã lumea ºi care nu au nici început ºi nici sfârºit. Ele strãbat ca un drum fragil dar stãruitor lirica lui Mircea Petean, încã de la debut, configurându-se în timp ca o dominantã tematicã. Dupã ce a strâns fragmentele împrãºtiate prin diverse locuri, avem acum imaginea/chipul integral al cãrþii/autorului. Poemele Anei, scrise începând din 1978 ºi publicate progresiv în volumele precedente, reprezintã într-un fel martorul/însoþitorul în continuã corespondenþã cu devenirea poetului, s-ar putea spune, un senzor stilistic al sãu.

Domeniul, adicã moºia sa scripturalã, este delimitat de la început: între dimensiunile imprecaþiei ºi invocaþiei, unde ia fiinþã  cântecul de dragoste scris pe un sul de papirus pe care iubita îl pãstreazã în sân. De altfel, chiar tehnica sa de creaþie constã într-un fel de gestaþie înlãnþuitã/imbricare a imaginilor, una într-alta într-alta, producând senzaþia unei neaºteptate transfigurãri a realului, a revelãrii dimensiunii transcendente/mitice a acestuia: „vreau sã te strig/ pe nume/ cade ca o sãmânþã/ depãrtarea/ cuvântul nu se rosteºte –/ se în-fiinþeazã// mã cheamã din marginea/ ceea/ rãvãºesc la doi paºi de/ aici/ hãþiºul de carne ºi sânge/ al celui mai aproape/ al celui mai aproape/ cu mâinile oarbe// cine poate sã pãºeascã peste moarte/ ca pe ape/ a lui va fi împãrãþia numelui” (1). Scrisul sãu se plaseazã chiar între notaþia concretului ºi transa metaforicã, meditând asupra aparenþei ºi esenþei, asupra jocului dintre prezenþã ºi absenþã, arãtându-se uimit de alcãtuirile ºi destrãmãrile fiinþei, de feluritele ºi delicatele nuanþe extrase din imaginarul tandreþei: „ce se vede-i un bob de rouã/ miezul nu-i nicãieri/ a rãmas doar marginea// lucrurile sunt uneori doar suprafeþe/ care dispar/ dintr-un centru fix minuscul invizibil/ fug snopi de raze –/ rãmâne doar marginea// nu ºtiu ce am vrut sã-þi spun/ când am simþit ca o boare/ semn cã nu mai erai/ atunci m-am sprijinit de absenþa ta/ ca de un zid de mãnãstire” (4).

În poemele de început, viziunea este predominant, abundent metaforicã, autorul evoluând într-o realitate cu reflexe magice, de imateriale evanescenþe, contaminatã erotic: „surâsul în colþul gurii uitat/ ca un fluture viu”, „sar în urma mea cuvintele/ ca lãcustele/ într-o strachinã veche murdarã”, „înscenare a luminii – muntele – clopot/ de care atârnã funia zilei”, „rãsãrit de soare salcâmul/ într-aripeazã piatra care tace”, „umblã ca o mânã în somn cuvântul/ atingând pereþii umezi”.

Þinându-se cont de consecvenþa tematicã, relevându-se simptomatica fabuloasã a unei stãri, în momente diferite, cele nouã segmente ale cãrþii reprezintã vãdit un traseu de iniþiere, parcurgerea unui proces de spiritualizare a iubirii, dar ºi un elogiu adus feminitãþii. Alãturi de accente pline de fervoare, asemenea unei Cântãri a Cântãrilor, este evocatã dragostea maritalã în variante de o mare ingeniozitate liricã, prezenþa/absenþa unei iubite misterioase care uneori este confundatã cu însãºi poezia, în finalul cãrþii, asistând la o sublimare ºi o eternizare a sentimentului.

Spectacolul stãrilor este împãrþit între uimire, bucurie, amintiri, nostalgii, umor, ironie, fervoare, reflexivitate. Epitalamul alterneazã cu sclipirile ceþoase ale meditaþiei, cu parodia sau cu pastelul spiritualizat. Naºterea unui copil intrã în acelaºi scenariu tematic: „numele meu îngropat în numele tãu/ ºi muntele/ desenat cu o mânã sigurã dar strãinã// câtva timp eu am lipsit din lume/ atâta timp cât i-a trebuit ªtefaniei sã se nascã” (18). Tandreþea ceremonioasã ºi exerciþiile retorice sunt preschimbate cu atmosfera familiarã, dezinvoltã, presãratã cu umor ºi scorneli ludice, cu inserþii textualiste: „mã luai luai/ pe furiº mã sãrutai/ apoi fugeai pe insulã/ tãind în douã bãrãganul de varzã/ de pe fostele domenii ale Academiei de arte ºtiinþe ºi meserii/ strigând – ehei hãbãucule// îmbrãþiºarea noastrã smulgea insula din rãdãcini/ ea începea sã pluteascã/ noi rupeam o bucatã de cer pe care o foloseam drept pânzã” (33).

Poetul creeazã o geografie încãrcatã, în care apar muntele, cursuri de apã ºi prunduri, vegetaþii bogate, adesea simbolice, pãdurea, cerul. Din aceste repere expresive se trece uºor într-o dimensiune fabuloasã, misticã: „chiar sub ochii noºtri pãdurea/  – un miez de pãdure lipsitã de primejdii –/ se metamorfoza în cuvânt// am aºteptat rãbdãtori împreunã/ ca fructul ploii sã se pârguiascã/ în lumina acelui cuvânt// am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple/ am deprins mersul gesturile ºi obiceiurile/ primilor oameni sub streaºina acelui cuvânt// am visat une vie sans reproches/ sãrutându-þi zâmbetul de-o enormã tristeþe/ sub acoperiºul în formã de Ä al acelui cuvânt” (37).

Deºi în istoria (augustã) a iubirii apar dovezi ale disoluþiei, implicarea banalului, grotescului (combinatul chimic, scribul Ilie, fabrica de texte), în decorul mistificat, areic cuplul braveazã, jucând idealitatea originarã: „acesta sunt eu – nici cel mai iubit/ nici cel mai detestat dintre pãmânteni// fotoliul de orchestrã al muntelui e gol// ochii aceºtia luminoºi sunt ai tãi/ fruntea acesta înaltã este a ta/ mâinile acestea subþiri ºi prelungi sunt ale tale –/ pieptul mi se umflã ca pânza corãbiei/ plutesc cu toate pânzele sus/ mânat de briza respiraþiei tale” (46). O lume apaticã, înecatã în mediocritate, face ca viaþa sã-ºi piardã unicitatea, splendoarea, sã se consume banal, de regulã în bucãtãrie, fiind marcatã de privaþiuni, glacialã, cãpãtând caracteristici kafkiene, salvându-se însã prin ironie: „trag din pipã cu sârg/ urmãrind metamorfoza unui om de rând/ dintr-un ins de treabã într-un monstru sangvinar –/ ciupilica ºi ochelarii fumurii îl fac de temut// în vremea asta se naºte o insulã în Pacific/ problema este – va fi sau nu va fi/ cum s-a întâmplat cu atâtea altele/ acoperitã de apele oceanului” (51 – Se naºte o insulã).

Ca un caleidoscop rãsucit mereu de un spirit neliniºtit, imagini senine, ale trãirilor interioare, alterneazã cu imagini dezolante, absurde ale vieþii exterioare. Decompensaþia produsã de aberaþiile sociale prejudiciazã destine, transformã în dramã, ridiculizeazã iubirea. Ca în romanul lui Boris Vian, Spuma zilelor, sentimentele afectate parcurg o degradare biologicã, fiind întâi luminoase, euforice, pentru ca, treptat, impedimente de tot felul sã le încovoaie, sã le vlãguiascã, îmbãtrânindu-le. Cartea se transformã astfel în istoria tragicã a unor destine, a unor sentimente, în vremuri de restriºte: „nu existã idei/ nici senzaþii/ existã numai urduroasele corãbii/ naufragiate-n ochii mei// ninsoarea devine ploaie/ ºi ploaia ninsoare/ aprilie-i tot o confuzie/ între cioarã ºi privighetoare” (60).

Începutã ca o primãvarã exuberantã, povestea parcurge anotimpurile vârstelor, dar ºi conjuncturi nefaste, îndreptându-se spre semne autumnale ºi hibernale, exprimând dezolarea, dar ºi o anume desprindere, un eroism hieratic: „era o dimineaþã înaltã/ prima dimineaþã din Noul An/ iar noi înaintam limpeziþi/ de-a lungul râului ca un geam aburit/ ºi mersul nu pãrea/ sã ne aparþinã/ vorbeam cu atâta uºurinþã/ ºi vorbele nu pãreau/ sã ne aparþinã/ drumul se voia cât mai încurcat/ dar noi nouã înºine nu ne pãrea/ cã ne aparþinem” (63).

Reînviind, ca pasãrea phoenix, iubirea strãluceºte din nou, de aceastã datã cu ardere interioarã, gânditã, nevãzutã, iar poetul este dator sã se transforme spiritual pentru a o putea afla dincolo de bine ºi de rãu: „lasã-mi doamne zãbava/ lângã dulcea fãpturã/ în margine de iad/ în margine de rai” (68). Cartea urmãreºte prin mijloace lirice felurite, de la romantism la postmodernism, procesul transmutãrii unui sentiment: „case-ºcoalã case-crâºmã case-grajd case-spital// sigur cã am bãtut degeaba la porþile lor/ sigur cã puteam ºti/ cã nu puteai fi nici într-una nici într-alta/ singurã casa din vis e o splendoare/ pentru cã se construieºte singurã ºi pentru cã/ pe cât de uºor îºi schimbã înfãþiºarea/ pe-atât de fãrã de veste dispare” (72).

Singurãtatea în doi, adicã plinãtatea iubirii, este alcãtuitã din singurãtatea fiecãruia, iar poetul le resimte pe amândouã. El se aflã permanent între termeni în opoziþie, între tinereþe ºi bãtrâneþe, între viaþã ºi moarte, între naturã ºi pustietate, între bucurie ºi deznãdejde. El încearcã limba tãcerii, adicã amarul/dulcele monolog al meditaþiei. Eul poetului este multiplu, colonizând astfel lumea simbolurilor: cãlãtorul de profesie, într-un-târziu-dumiritul, bunul sãlbatic, Ulysse de uscat. Prin recursul la iubirea absolutã îºi motiveazã propria existenþã: „faptul cã eºti face mai mult decât raþiunea/ imaginaþia geniul ori paranoia cutãruia ºi cutãruia/ luate-mpreunã// eºti deci sunt” (85). Paradoxal, inocenta Ana, dãtãtoarea de viaþã, de sens, de iubire, are ºi grija teribilã a morþii. Ultimul rol pe care ºi-l asumã poetul este cel al exerciþiului plecãrilor, al cãlãtoriilor, reale sau imaginare, ºi implicit pe cel al întoarcerilor, al reîntâlnirilor. În­tr-o asemenea cãlãtorie (iniþiaticã), fiica sa perpetueazã  lanþul iubirii.

Poemele Anei este o carte de excepþie, îndelung construitã, tratând o mare temã într-un mod aproape monografic, surprinzãtoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite ºi prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune nouã, aparte.