Dintre formele de provocare poetică a limbii, suprarealismul are cea mai mare cotă ludică şi este cel mai apropiat de idealul liric. Se bazează pe, paradoxal, desensibilizarea expresiei, venind din fondul necontrolat, revelându-se prin activarea aspectului pur al delirului, al efuzivului. Este o consecinţă a decontractării, produsă de sistemul de creaţie vegetativ, care poate produce fructe negândite, făcând contrabandă cu abisalitate. Suprarealismul este întotdeauna misterios şi fascinant.

Volumul Complicitate (Editura Libertatea, Panciova, 2007, cu o prezentare de Marcel Tolcea) este o antologie, selectând poeme din cinci cărţi: Aducătorul ochiului (1974), Pronume (1981), Căpşuna în capcană (1988), În biserica Troia (1992) şi Cerneala violetă (1998), realizând astfel o imagine cuprinzătoare şi dinamică a poeziei lui Petru Cârdu. Ca limbaj al unei spontaneităţi controlate, lirica sa oferă realitatea unei supraclarităţi, ca o inteligibilitate suprasenzorială, dincolo de tot convenţionalul: „acest ochi l-a lăsat cineva care nu există decât pentru un timp oarecare. Îmi face de dragoste, sau de deochi, dar numai pentru a mă putea convinge că sunt singurul care văd inexistentul.” (Precuvântare). A căpăta privilegiul unui altfel de văz, a-şi asuma exclusivitatea acestuia, a recurge la un limbaj evaziv, desprins de comunicarea concretă, a distorsiona imaginarul plat sunt condiţii sine qua non ale tehnicii suprarealiste. Distras de la gândirea silogistică, poetul se lasă acaparat de jocul inefabilităţii, de himerele evanescente ale anamnezei, de vizionarism: „Om frumos pe un cal de amintire/ pe un cal i-hai, cu amintirea stearpă./ Te prind în horă stelele/ logodnicele, ielele/ pentru al tău iatac de ceară.// Mi l-au trimis între cuvinte/ să-l văd şi să nu-l văd,/ mi l-au trimis în aduceri aminte.// Ziua lui e ochiul profetic/ cu privirea verde-ntinsă./ Las să vorbească cel fără vorbă/ din amintirea ninsă, ninsă.” (III. Amintire stearpă). Se observă, în poezia de început, intenţia de a mitologiza discursul prin muzicalitate, prin recursul la modelul tradiţional sau prin ritualul repetării, amintind de căderea rimei la Nichita Stănescu: „I-am văzut privirea mare/ aşezată-n colţ de zare.// Cum s-ar zice, zice-se,/ poate este-o pasăre,// poate-i zboară zilele,/ sau poate numai într-o noapte/ privirea-şi vede de treabă/ de la mine pân-la şapte.” (I. Această trecere).

Monologul liric este, aici, evident unul ludic, plin de genuinitate, ascultând parcă sonurile propriilor imagini necoagulate, lăsate în stadiul de creaţie iniţial, al elementelor, în preliminarul logosului, când lumea este încă lingvistică, pentru că nu a avut loc în-făptuirea, poieticitatea. Este stadiul şantierului de creaţie, a proiectului care încă refuză conglutinarea. Organicul se află încă la un nivel vegetarian, clorofilian, al culorilor (al verdelui), al ochiului magic privind din frunze, al nonidentităţii: „Din vorbă-n frunză trece el,/ iar noi ne trecem inima prin el,/ de dincolo de tu în dincolo de eu.” (I. Revin la vedere). Invocându-se cifra şapte se consolidează viziunea ontologică, sugerându-se un stadiu aflat în afara timpului creaţiei: „eşti cu vederea afară,/ afară de şapte, în astă seară.” Poezia este spiritualizată, conţine o tensiune, ca atunci când se aşteaptă împlinirea profeţiilor: „Vine noaptea, noaptea de Rusalii,/ vine noaptea cea mare./ Şi să mă vezi, să mă tot vezi/ în miez de noapte/ de sub mortul soare.” (II. Al doilea început de cântec). Dicteul nu este lăsat chiar la voia întâmplării, acumulând o ermetică, semnificaţii iniţiatice, conţinând reperele unei mistici abia perceptibile: „Mai bine ai fi tu/ cel de la capătul unei îmbrăţişări în zadar,/ după ce vei deveni bătrân/ şi vei şti totul despre verdele amar.” (V. Mult timp după aceea). Predomină însă impresia de hieratism lingvistic, de lirism al idealităţii pure, propagând parcă transluciditatea unei epifanii: „Să intrăm sub cer,/ să intrăm cât mai bine./ Să fugim de rana mătăsoasă/ sub tine, sub mine.// Mă caută toate privirile/ să-mi usuce aripile.// M-a trimis ochiul pe roate de untdelemn/ să-i aduc inimii o amintire./ Frumos drum îmi cade/ pe dorinţa uscată de lemn.” (VI. În drum spre valea ochiului).

Poemele depăşesc formele groase de materialitate, de organicitate. Universul lor se află dincolo de spectrul senzitiv, într-un abstract neconceptualizat, spiritualizat cu discreţie, lipsit de sentimente, pentru că eul nu se afirmă separat de mediul său, ci într-o deplină osmoză. Pare o lume esenţială şi difuză, amniotică, de o transparenţă plutitoare, în care străluminează preconştienţa. O stare de latenţă pare a scoate poezia din uzura cotidianului. Timpul are şi el alt sistem de măsurare:
„Ţi-aduci aminte? Trei vorbe au trecut de-atunci.” (Melpomena). Recurgându-se fecvent la o memorie indeterminabilă, discursul liric pare a se debarasa de sine, lepădându-se de gravitaţia semantică, ţintind imponderabilitatea unei vorbiri în sine, impersonale, implozive. Poetul se lasă dus, este vorbit, este absorbit într-o vâltoare sinestezică, ţine jocul anamnezelor intertextuale: „Se zice că ai zborul de salcie,/ parcă în naştere în oglinzi,/ peste înnoptarea mea/ aşa e zborul cu zodii, aşa.// Bate zborul, bate-l cui/ în norul din palma nu ştiu cui/ să curgă o trupă de oameni.// De la pana dusă-n nori/ ea se ţine de vorbirea mea,/ ea trebuie smulsă din vorbirea mea.// Să râd cu pasărea asta./ Nu credeam să învăţ a râde.” (III. Rostire de fiecare zi).

Deşi, uneori, se face simţită o nostalgie a dublului, a alterităţii, singurătatea este cea care îl luminează pe poet – şi lumea în care trăieşte –, făcându-l sticlos, transparent, obiect lingvistic, personalizându-i poezia şi absolutizând-o tocmai prin atitudinea solipsistă. Singurătatea este cea care eternizează, eliminând multiplicarea, trecerea, moartea. Poezia lui Petru Cârdu conţine premise ale imuabilităţii: „Eu strig după mine/ precum norii după ploaie./ A aştepta e-un adevăr întâmplător!/ Câtă singurătate poate fi în el.” (A aştepta e-un adevăr întâmplător). Scriitorul ştie că celălalt, trădătorul despre care aminteşte într-un poem, nu este decât o altă postură a sa, cea vulnerabilă: „Am venit şi am văzut:/ un cal troian tremurător/ ieşind dintr-un corn de melc./ Pe tine te-am văzut/ alunecând în sine.” (Dreptul la formă şi închipuire). Jocul platonian dintre formă şi esenţă, manifestarea atotstăpânitoare a pleromei domină acest stadiu median al poeziei. Poeţii par a nici nu avea altă preocupare decât vânarea iluzoriului/a transcendentului: „Numărăm jivinile/ cu arme de arcaş pe umăr./ Nici nu ne pasă!// Recunoaştem fiara preţioasă.// Vedeţi-vă de treabă, fiarelor,/ sunt la pândă vânătorii de aer.” (Expediţie vânătorească).

O fervoare mocnită, suprarealistă, conjugă însă cele două naturi ale poetului, una de adopţie, cea slavă, şi cea latină. Odată cu volumul Căpşuna în capcană (1988), influenţat probabil şi de marile evenimente ce se anunţă (vocaţia profetică a poetului este susţinută de la început), se observă apariţia interesului pentru istorie/proximitate: „Da suntem legaţi de pământ râuri păşuni/ şi de câte o casă/ inspiraţia gândirii n-o putem lua cu noi la infinit/ spune stewardesa/ legaţi-vă centurile umblăm cu trucuri la zbor.” (Zbor liber). Are loc o coborâre din serenitate, din starea liricii distante, instaurându-se o criză de comunicare, o anxietate, expresie a unei forme pernicioase de reflectare. Avem a face, în această etapă, cu o poezie a sincopei, a hiatului, prevestitoare, ca în Moartea citeşte ziarul a lui Mircea Dinescu, a unui colaps iminent: „Mă gândesc să fac mari consideraţii/ pe marginea nimicului/ la şedinţa de luni am să discut despre casandra/ la punctul doi am să stărui asupra poeţilor romantici/ care s-au retras din manualele şcolare/ şi despre iubitele lor care s-au cufundat în vârsta/ îngerilor/ la punctul trei cei care n-au înţeles explicaţiile/ se prăvălesc deghizaţi în concluzii/ la punctul diverse vom da un citat din filosoful conta/ o, nimic, cât eşti de mare.” (Discuţie liberă).

Volumul În biserica Troia adaugă poeziei lui Petru Cârdu aspectul grotesc: de această dată, poetul vede realul, îngerul caută în lada cu putregaiuri, patria este înscrisă pe hârtie igienică, identităţile s-au multiplicat, sacrul este parodiat, ridiculizat, tonul capătă accente vehemente, satirice. Lumea spirituală s-a transformat într-una reală, fragmentată, pervertită, trivializată. Au început să se manifeste timpul, moartea, luxura, iraţionalitatea, babilonia. Poetul, ironic, se simte vinovat de întreaga istorie: „sunt vinovat că se strică vremea cucurigu/ în egipt şi babilon îndrăgostiţii ard scrisorile/ anonime ba chiar geografia e fără răsuflare/ între sânii cartaginei/ voluptuosul flaut fără găuri o ia razna/ în peisajul prăpăstios din darurile narative/ ale bătrânului care trage din lulea într-o povestire/ de borges (s-a observat oare acest lucru)// eu sunt vinovat martor sunt.” (Meteorologie).

Semnele instalării (i)raţionalităţii (postmoderniste) sunt evidente. Descoperind glacialitatea adevărului şi, din lehamite estetică, spune poetul, am învăţat frumosul să fie urât: „între timp se lasă iarna în oase/ astă seară o să ningă până adânc în memorie/ cu un surplus de adevăr// leru-i ler.” (Gândul are cuvântul). Limbajul, uneori trunchiat, este dublat de o vorbire mută, interioară. El capătă şi o notaţie profetică, prevestind sfârşitul utopiei lirice, dar şi al unui tip de umanitate. Chiar Dumnezeu, dezabuzat, pare a lăsa ca tragedia Troiei să se repete într-un Ilion novum. Sunt folosite mijloace compoziţionale diverse, tensionarea lexicală prin brevilocvenţă, identificarea multor relaţionări livreşti, alegoria discretă mereu prezentă, ermetizarea semnificatului, condensarea aforistică, iluminările de tip suprarealist, hiperluciditatea extatică, dublată de truculenţa sarcastică, ascetismul stilistic, universul simbolic intuit, iar, în poezia mai recentă, adoptarea unei tehnici a labirintului, prin jocul simetriilor, prin permutarea registrelor referenţiale, prin oglindiri nesfârşite, prin jocul alternanţelor indefinite: „Zi şi noapte vuiau asurzitor/ clopotele bisericii/ vestindu-şi propria moarte// era prea puţină ţărână spre a astupa/ groapa deschisă// ţâşnind într-o viaţă liberă/ strigat-am groparului/ care la rându-i striga/ Doamne Îşi mulţumesc că exişti” (Înmormântarea bisericii). Nu este uitat absurdul căruia i se asociază fantezii ludice. Ciclul final, Vuietul melanholic, revine la tema sensibilă a iubirii în timp de război, la ferventa bătălie a fiinţei pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Parcursul poeziei lui Petru Cârdu este plin de surprize, nuanţându-se de la un volum la altul, având caracteristici suprarealiste, moderniste şi postmoderniste, o ţinută stilistică plină de eleganţă, aducând poeziei româneşti, din afara perimetrului său geografic, o voce cu totul originală, memorabilă: „Un om se trezeşte în vorbirea sa/ şi întreabă:/ chipul meu oare a trecut pe-aici?” (Logos şi existenţă).