Poezia lui Mihail Gălăţanu funcţionează după principiul motoarelor în doi timpi, unul care creează compresiune, dramatic, tensionat, reflexiv, şi altul, al detentei, ludic, bazat pe senzualitate, grotesc, excesiv, susţinut de un pitoresc lingvistic/imagistic exuberant. A debutat în 1987, cu un titlu simptomatic, Ştiri despre mine, urmat, până azi, de cincisprezece cărţi de poezie, proză, eseu.

Volumul Poeme amniotice (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008) este însoţit de un număr considerabil de motouri, din Borges, din Noul Testament (patru), din Dante, despre iluzia timpului, despre deşertăciunile vieţii, despre harul mântuitor, despre insuflarea dumnezeiască. S-ar presupune că, astfel blindat, sub asemenea auspicii, vom fi martorii unei impresionante convertiri, ai întoarcerii fiului risipitor. În locul unor texte convenţional cuvioase, poetul dă o imagine ontologică amplă, repetată, plină de voluptăţile şi ingenuităţile primordialităţii, cu poezia biologiei, cu întrebări existenţiale, cu ludicul încordat al plăsmuirii/zămislirii, cu ecloziunile şi fragranţele cosmice. Geneza este totuna cu propria naştere, amestec de mister, de travaliu, de gingăşie, de emoţie, avalanşe şi efuziuni de stări, de logos, de muzicalitate, căutare a identităţii, ranversare a raportului viaţă-moarte, recurgându-se la cele mai insolite mijloace, la serii enumerative, la anaforă, la reiterarea unor imagini, la rime aleatorii, la efecte stilistice populare, la intertextualităţi, la referinţe livreşti.

Poemul liminar, uzând atât de registrul pozitiv cât şi de cel ironic, prezintă o viziune din perspectiva prenaşterii, a dualităţilor existentului, irupţie a interiorităţii în lume, a dulceţii inocente a inconştientului în amăreala cunoaşterii, înfăţişând cu un ton oracular/imnic cumpăna fragilă dintre increat şi creat, în momentul zero al fiinţării: „Cel dinainte de naştere aude ceasul tuturor lucrurilor./ Pune capul la burta însărcinată a lucrurilor,/ burta cea înzămislitoare – şi află/ cum stau acelea cu sorocul.// Ticăie o vreme/ şi încă o vreme/ în toate lucrurile.// […]// Se aud zgîrciuri scîrţîind ca mănunchiul de crengi al unui copac./ Cartilagiile trosnind prin somn ale puberilor./ Ca ale prunilor, ca ale gutuilor. Ca ale merilor.// Se aude cum se coboară, ca o ceară în moaşte de sfinţi,/ În oasele noastre păcătoase, Ierusalimul pămîntesc. Ca să le/ sfinţească./ Şi la cer să le ridice. / Unde mergi, oarbă, pe drum,/ Dulcea mea Euridice?// […]// Sunt, deja, din burtă, cel mai mare cîntăreţ al lumii. Şi cel mai/ giugiuc iubăreţ. Liubovnicul-model. Iubesc, deja, pe toate femeile/ lumii. Fiindcă iubesc arhetipul. Cîntecul meu mişcă plăcile/ tectonice ale oaselor. Pune muşchii în mişcare, ca pe nişte uriaşe/ biele-manivele. Viscerale. Cîntecul meu e unul organic. Vine prin/ sinapse./ Şi prin rafale. Dezoxiribonucleic./ Doldora de mantre seminale./ Primum movens./ Supremum vale.” (Prolog).

Maternitatea (în sine) este corelată eroticii, fîntîna naşterii este plină de miliarde de orgasme. Ceea ce-l caracterizează pe Mihail Gălăţanu este exuberanţa ludică, fragmentarea cadrelor, impostaţiile, schimbarea rolurilor, eschivele, transferul în deriziune (făcut cu seriozitate). Crede cu naivitate că Dumnezeu se poate câştiga prin viclenia formală a jocului, prin euharistia silogistică: „Eu sînt Beatitudinea lumii/ Pentru că Dumnezeul meu este Beatitudinea lumii./ Iar eu sînt una cu Dumnezeul meu.// Te-ai unit cu Christos?” (M-am unit).

Logica unui joc al creaţiei constă în întoarcerea în prenatalitate, adică înainte de păcat, în inocenţă, dar şi în imaturitate: „Adormisem în poziţie fetală. Solzii cădeau de pe lumea ochilor/ mei, infernală. Raiul înflorea dinăuntru. Şi infernul/ Se deschidea înafară.” (Adormisem în poziţie fetală). Paradoxal, această poziţie originară, premonitorie, pare încovoiată deja de povara lumii ce va să vie, pe care fătul se pregăteşte hulpav să o ingurgiteze sau, cu genunchii la gură şi cu pumnii strânşi, să o provoace la luptă. Pare-se că poetul îşi doreşte perpetuarea stării de nenăscut, de consubstanţialitate cu mama sa, cu Dumnezeu, întrucât, din Paradisul placentar, prevede o lume străină, exterioară sieşi, în care va trebui, din păcate, să se mute. El nu doreşte să iasă din arhetip, din protecţia şi plenitudinea acestuia, din intuiţia numinosului.

Ca multe dintre cărţile care se scriu azi, şi cea a lui Mihail Gălăţanu este alcătuită după modelul instalaţiei din artele plastice, ca asamblaj, adică un colaj de poeme omogenizate tematic. Unitar, volumul are în centrul lui imaginea stadiului amniotic, cel autentic, lipsit de măşti, al în-fiinţării, al trecerii, prin naştere, la moarte. Avem, în fond, perspectiva inversă a memoriilor d’autre tombe. Există în această etapă o loterie a existenţei: „Stau la rînd să primesc un trup nou. Să capăt puţină viaţă aici,/ Pe Pămînt. E multă căldură şi-un pîntec împrejur. E multă viaţă. E/ dragoste. O simt. De departe, o simt./ Pulsînd o dată cu sîngele din artere. O să-l îmbrac ca pe-o hăinuţă. O, trup curat, cu cetina de/ carne! Stau la rînd, cuminte, disciplinat. La rînd să primesc un/ trup. Seara şi noaptea, pe furiş, cînd lumea adoarme.” (Stau la rînd să primesc un trup nou). Se simte mereu în text un scriitor lucid dublat de unul inspirat, gravităţile sunt exprimate colocvial, metafizica este povestită. Frecventele ecouri intertextuale integrează o astfel de scriere în autoritatea unei concertări livreşti. Reflectări anamnezice din Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Sorescu, literatura populară consolidează, alături de scenariul tematic, de racordurile semantice, de amorsele şi mişcările pregândite (ca într-o partidă de şah), infrastructura elaborată a cărţii.

Parturiţia are o simbolică bogată, provocând poetului fervoare şi meditaţie elegiacă, întrebări din registrul incertitudinilor, al ironiei, al labilităţii, recuperarea paradigmei sacre (parodiată), iniţierea în actul Creaţiei şi al devenirii (mire, om bătrân), căutări astrologice. Este evitat patetismul prin evaziuni din discurs, prin deraieri controlate, cum ar fi exerciţiile de versificare populară, lista atributelor postmodernismului, un fragment de jurnal („Aş scrie oriunde. Aş sta şi pe scaunul de la toaletă şi aş scrie. Acolo, lîngă caloriferul fierbinte. Frenetic. Şi scrisul e o defecaţie. O eliberare de tot ce, pînă în secunda anterioară, ne-a aparţinut.”), confesiuni.

Refugiile în arhetip, metafora iubirii incestuoase faţă de mama identificată în toate femeile posedate, insatisfacţiile, disjuncţiile, extazele au toate ca suport credinţa tainică şi dorinţa irepresibilă de a fi unul născut, de a se naşte spre a învia şi nu spre a muri. De aceea se manifestă tentaţia regresiei, invazia fantasmelor, cultivarea imaginii amniotice/paradiziace. Poemele înseşi sunt numite amniotice, adică aflate în stadiul de formare, nevinovat, în faza în care nu s-a trecut iubirea care le-a zămislit: „În fiecare femeie am iubit-o pe mama mea,/ Tînără, ca să nu îmbătrînească/ Şi ca să nu moară,/ Să rămînă aşa cum o ştiam eu, cum o cunoscusem,/ Aşa cum o binecuvînta placenta mea/ Şi lichidul meu amniotic/ Şi cordonul meu ombilical// Aşa cum o desvirginase ieşirea mea// În fiecare femeie a mea/ Mama mea a fost cinstită şi venerată/ Şi, mai tîrziu ajutată să moară.” (Eu nu am iubit niciodată nici o femeie).

Prezenţa, în toate modalităţile, a ludicului exclude tragicul, făcând loc unei reflexivităţi dilatate. Ingeniozitatea, mobilitatea imaginarului sunt fascinante. Văzută din perspectivă uterină, lumea este un ou de piatră care svîcneşte, maternitate universală, istorie perpetuă: „Mă nasc. Acum. Din fiecare rază. Din toate maternităţile. În direct. Din fiecare mamă. Şi, culmea, chiar din fiecare/ femeie negravidă!/ Nu-i nimic, tot va cădea ea grea, pînă la urmă, o/ dată şi-o dată. Tot va pui/ şi se va sămînţa. Se va sămînţi, pînă la naştere se va sămînţi, ca o/ rodie. Ca o smochină. Ca o naramză./ Sau o chiparoasă. Tot se va/ stoarce din ea setea de naştere. Dorul de naştere. Putinţa.// Mă nasc. Împreună cu tot alaiul naşterii mele. Cu toate minunile/ care însoţesc naşterea mea. Dinţi de lapte. Primele firişoare de păr./ Inima, în stînga. Inima, nătînga.” (Mă nasc. Acum. Din fiecare rază).

În rugăciunea sa, poetul cere Domnului oprirea căderii. Naşterea este trecerea prin membrana fântânii, prin oglinda realităţii care şi ea se naşte (şi care, astfel, moare). Pe un parcurs de iniţiere ascendent/descendent, poetul începe să vadă cu inima, are viziunea aghiasmatarului luminofor care ostoieşte moartea, aflat în stadiul gestaţiei se simte chiar în mijlocul iubirii, devorându-şi prin placentă propria mamă, scăldându-se încă nemuritor în esenţa ei nudă, amniotică. Paradisul uterin se preschimbă însă în scamatoria vieţii: „Sîntem nişte matrioşte. Stăm unul în celălalt”. Găseşte totuşi, ca şi alţi congeneri, o justificare a naşterii (în afară de sine), în vocaţia cântecului, în transformarea sa în instrument al muzicii lui Dumnezeu: „Simt, Doamne, cum cînţi în mine/ Ca la un instrument primitiv, dar pătimaş./ Urcă-n mine armoniile sublime/ Şi psalmii de din pre pălmaşi.// Poţi să mă dai mai tare. Să sune mai bine./ Să sară lanţurile de pe ocnaşi. Şi să sune iarăşi, psalmul/ Din vechime.” (Stau aici la rînd la trupuri).

O parte abstracta apare si aici.

Dovedind o deosebită pricepere în structurarea ideilor, în focalizarea premiselor tematice, Mihail Gălăţanu nu-şi dezminte demonul nestăvilit al ludicului, dezvrăjind în final discursul liric, fiindcă, după ce „mi-am făcut o operă de artă din naşterea mea”, se dezbracă de naştere, făcătoarea cărţii, şi o pune în cui, semn că spectacolul s-a terminat.