Deşi condiţia sine qua non a literaturii este singularitatea, tendinţa ei firească, mai ales în circumstanţele excesului de comunicare, este aceea de uniformizare. Totuşi, ea respectă regulile ficţiunii şi ale metaforei, se diferenţiază de altfel de vorbiri (prin gen proxim şi diferenţă specifică), se înscrie într-o flexiune a arhetipurilor, se foloseşte de subiectivitatea limbii, este netraductibilă. Literatura nu se scrie în colectiv şi nu se citeşte în cor. Cu siguranţă, modul cel mai simplu de a face diferenţa între curente, şcoli, stiluri, teme este comparaţia.

În cartea sa, Arta comparaţiei (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009), subtitrată cu modestie articole, eseuri şi studii de literatură română şi comparată, Dumitru Chioaru susţine o teză îndrăzneaţă, interesantă, anume că „spiritul creator ardelean poartă amprenta unei tradiţii, istorii, geografii şi psihologii umane, care îl diferenţiază de al celorlalte provincii româneşti, într-atât încât poate marca o identitate culturală bine conturată în sine, dar şi în raport de o parte cu cultura naţională ca unitate în diversitate şi de altă parte cu cea europeană, cel puţin din zona Europei Centrale” (p. 5). Pentru a-i stabili câteva repere, cultura ardeleană este interpretată în raporturile sale de afinitate cu valorile europene şi de distanţare faţă de balcanism, specific sudului ţării. Comparatismul, în acest caz, mai mult decât un inventar de surse, înlănţuiri, contaminaţii, îşi propune să fie un criteriu axiologic şi să contribuie la explicarea determinantului geografic al unei culturi. Folosindu-se în principal de interpretare, îmbinând perspectivele sincronică şi diacronică, asumându-şi o atitudine eseistică, mai cuprinzătoare, autorul vrea să realizeze o artă a comparaţiei, prin care operele să-şi poată reflecta mutual valorile.

Cartea este alcătuită din trei părţi, prima comentând personalităţi şi evenimente literare referenţiale din Transilvania, a doua punând în evidenţă analogiile cu literatura central europeană, iar cea de-a treia conţine obsevaţii privind problematici actuale.

Abordându-l pe Octavian Goga, scriitor emblematic, Dumitru Chioaru se întreabă dacă opera acestuia mai poate intra în dialog cu cititorul de azi. Deşi „a dimensionat monumental, în momentul debutului din 1905, arhitectura sămănătorismului ardelean, conservatoare şi desuetă” (p. 9), poetul a fost primit elogios de un purist ca Titu Maiorescu, iar modernistul atât de radical Eugen Lovinescu nu l-a privit cu indiferenţă. Din construcţia poeziei sale rezistă în timp soliditatea, limba, cizelată de marii predecesori, „în structura căreia strălucesc minereuri verbale arhaice, ornamentate cu motive bisericeşti sau populare” (p. 10). Mesajul ideologic, tonul profetic au devenit însă anacronice. Dar, deşi creaţia sa a intrat în categoria zestrei culturale, mai răzbat din când în când ecouri sufleteşti încă nestinse. Versuri desuete, clasate, păstrează totuşi onorabilitatea costumului naţional descoperit într-un scrin/ori purtat la sărbători. Prin ce este paradigmatic Goga, în argumentarea autorului?: prin imaginea intensivă a unei ruralităţi asuprite şi nedreptăţite (asemănătoare, spune Chioaru, robiei Babilonului), prin profetism şi prin mitizarea istoriei, ca la poeţii orfici, prin nostalgia rouseauistă după o nouă vârstă de aur identificată în imaginea satului patriarhal, complicând-o cu aşteptarea unui nou Mesia.

Mişcarea euphorionistă, cuprinsă în programul Cercului Literar de la Sibiu, de dezvoltare şi de europenizare a culturii române, constituie următorul reper. Membrii Cercului au publicat, în timpul războiului, Manifestul Cercului Literar şi au editat Revista Cercului Literar, momente pline de entuziasm. De altfel, idealitatea nejustificată a grupului de la Sibiu, în vremuri istorice defavorabile, este simptomatică pentru toată perioada comunistă. Dacă Radu Stanca rămâne, prin moartea sa timpurie, în perimetrul ideologic al Cercului, longevivul Ştefan Aug. Doinaş cunoaşte o evoluţie proteică, trecând prin mai multe etape, baladescă, ermetică, orfică, psalmică, interstiţiile fiind la fel de expresive. Tema sacrului este prezentă în întreaga sa operă, fie ca mistică panteistă, fie ca percepţie orfică a arcanelor lumii, fie ca iniţiere în epifania iubirii, fie ca metafizică a unului şi a multiplului, fie ca gândire asupra Fiinţei şi a fiinţării, fie ca iluminare şi mântuire prin creaţie, fie ca idealitate platonică sau ca devoţiune creştină.

Fascinant, strălucitor, ideologul mişcării cerchiste, Ion Negoiţescu, este considerat un maiorescian netipic şi o mare promisiune neîmplinită. Impedimentul său cel mai mare
l-a constituit istoria. Care a făcut utopice, chiar periculoase, valorile susţinute de cerchişti, liberalismul, estetismul, europenismul. Portretul lui Negoiţescu este grăitor, „nota lui impresionist-filosofică, argumentaţia principial-estetică a judecăţii de valoare şi rafinamentul stilistic, grefate pe o vastă şi aleasă cultură umanistă” (p. 36) sau „o vocaţie polemică de aceeaşi sorginte maioresciană, intransigent, necruţător cu slăbiciunile confraţilor şi, în primul rând, cu cele proprii” (p. 37). Condiţiile agresivităţii comuniste asupra conştiinţelor îl fac pe Ion Negoiţescu să parcurgă o paradigmă completă, om estetic, victimă, om etic, om politic, menţinându-şi, în pofida represiunilor, verticalitatea.

Alt proeminent al cercului a fost Nicolae Balotă, ilustrator al cărturarului erudit, dotat cu intuiţie critică, eseist de mare desfăşurare, cu incursiuni în toate domeniile artistice, precum şi în cel speculativ, un practicant al lecturii continue.

Născut la Braşov, Ion Ianoşi este un fel de pandant al lui Nicolae Balotă, atras de construcţii panoramice, de personalităţi creatoare de cultură şi de aprofundarea monografică a unor concepte estetice. Ca şi precedentul, face corelaţii între valori, dar şi între domenii diferite ale culturii, extrapolări de la naţional la universal.

Dumitru Chioaru se dovedeşte un eseist flexibil, preocupat atât de mărcile operelor celor selectaţi cât şi de trăsăturile lor morale şi de sociabilitate, de conexiunile cu regimurile şi cu mentalităţile în care şi-au dus existenţa. Se obţine astfel o imagine complexă a tipologiei intelectualului transilvănean, mai puţin dispus la compromisuri, preocupat să-şi menţină libertatea de gândire, să-şi păstreze un standard cultural, să creeze sistematic şi temeinic.

Criticul şi istoricul literar Mircea Zaciu este şi el contaminat de cosmopolitismul locului, fiind „constant preocupat de specificitatea culturii ardelene în raport cu a celorlalte provincii istorice, evidenţiind europenismul ei” (p. 53). În centrul atenţiei sale critice au stat scriitori dintre cei mai reprezentativi ai Ardealului, Ioan Slavici, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga.

Deşi spiritul ardelean este perceput ca fiind mai degrabă conservator decât insurgent, cele mai sistematice şi mai aprofundate studii dedicate avangardismului românesc au fost scrise de profesorul clujean Ion Pop, care a relevat toată gama de motivări, interferenţe, înrâuriri care au funcţionat atât în plan autohton, cât şi în cel occidental.

Italienist erudit, Marian Papahagi întrevede în lirica italiană medievală „originile atitudinii intelectuale moderne faţă de lume şi artă” (p. 59). Prozatorul Gheorghe Crăciun a fost tentat să aprofundeze teoria muncii sale artistice, scriind un însemnat studiu despre poezia modernă, Aisbergul poeziei moderne, în care atrage atenţia asupra unui aspect ignorat, dar important pentru ce va urma, existenţa unei poezii anti-lirică sau prozastică. El propune, în acest sens, o redefinire a conceptului de lirism. Integrând fenomenul literar românesc în context european, sugerează o inversare a canonului poeziei actuale, încât marginalii să devină centrali, iar centralii marginali. Alexandru Cistelecan, unul dintre cei mai eleganţi şi mai pătrunzători critici de întâmpinare, practicând „o critică scrisă cu supleţe intelectuală şi savoare stilistică, cu vervă şi ironie, care abordează poezia cu o metodă bazată pe gust” (p. 68), a transformat osteneala şi punctualitatea criticii în artă.

Din acest capitol, în care numai doi selectaţi sunt autori de literatură artistică, şi nici aceia în întregime, se poate deduce că ardelenii sunt, predominant, spirite critice, teoretice şi eseistice, adică analitice şi contemplative. În dihotomia propusă, nordul (occidental) diferit de sudul (oriental), s-ar fi putut ilustra şi alte aspecte semnificative, generaţii diferite, poezia expresionistă (generaţia şaptezecistă), poezia cultural-religioasă, mitologia nordului, proza realistă, moralismul pedagogic, ultimele, e drept, mai pregnant autohtoniste. Unele se regăsesc în capitolul următor.

Partea a doua, În căutarea Europei Centrale, se ocupă de consonanţe şi de dialogul cultural. Noi însă am ajuns în Occident cel mai adesea sub formă de exil. Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran au fost victime, înainte de a deveni personalităţi universale. Victime au devenit, însă, şi cei care au rămas. Primii au putut să hotărască; pentru mulţi, după aceea, hotărârea fusese deja luată. Secţiunea începe cu interpretarea schimbului de scrisori dintre Cioran, fiul risipitor, plecat în lume, şi Noica, fratele rămas acasă. Studiul următor, la fel de dramatic, se ocupă de metamorfoza lingvistică a lui Cioran care, atunci când îşi dă seama că limba română nu îi mai este de niciun folos, renunţă definitiv la ea, o uită şi începe să scrie în limba franceză, fapt care îl obligă şi la mutaţii psihice, schimbând poezia limbii materne pe filosofia stilistică şi pe croiala aforistică ale limbii raţiunii: „Franceza lui este o limbă construită şi şlefuită artificial ca limbă universală în care el şi-a împlinit, în ciuda intersectărilor sale cu paroxismul retoric modern şi cu fragmentarismul postmodern, visul de a fi un scriitor apatrid şi inactual, altfel spus, etern.” (p. 79).

Trăind în aceleaşi realităţi – istorice, sociale – cei doi prieteni, Octavian Goga şi Ady Endre, cultivă teme şi atitudini poetice asemănătoare. Diferenţa este făcută de temperamentele lor şi de mediile culturale diferite în care, la un moment dat, evoluează.

Având în vedere măcar geografia Europei Centrale, dinainte de descompunerea Imperiului Austro-Ungar, conglomeratul de state care îl formau, înţelegem de ce realităţile şi temele Transilvaniei au fost cu totul altele decât ale restului ţării. Este pretextul care apropie doi scriitori, martori ai unor situaţii similare, Liviu Rebreanu (cu Pădurea Spânzuraţilor) şi austriacul Joseph Roth (cu Cripta Habsburgilor), amândoi făcând parte la un moment dat din spaţiul Europei Centrale.

Altă paralelă, obişnuită, se face între doi orfici, Lucian Blaga şi Rainer Maria Rilke, comparându-se viziunea lor modernă asupra relaţiei dintre om şi divinitate, ca şi asupra transcenderii timpului în artă: „Dacă la Rilke trăirea dionisiacă se spiritualizează, ca să vorbim tot în termenii lui Nietzsche şi Spengler, în sens apolinic, la Blaga se desfăşoară în sens faustic” (p. 95). Ambii au crezut, orfic, în resacralizarea lumii prin poezie.

În piesa Dona Juana, Radu Stanca converteşte mitul seducătorului în cel al androginului. Dorinţa eroilor, însă, de a-şi juca până la capăt rolul, îi aruncă în efemeritate. Investigând comparatist tema, criticul găseşte numeroase semnificaţii şi conexiuni.

Ultimul capitol al cărţii, Babel după Babel, este mai puţin omogen. El conţine texte digresive, pline de idei, culturale, dinamice, pe teme diverse, cum ar fi a trecerii (în numeroasele ei ipostaze), a canonului literar (definire, evoluţie semantică, permutări, subminări, canonul didactic), a disputei, ca premisă a evoluţiei, dintre vechi şi nou, a întrebării în legătură cu ce va urma după postmodernism, a efectelor pe care informatizarea le va avea asupra literaturilor naţionale, a locului real pe care literatura română îl ocupă în lume şi ce trebuie făcut pentru a-i îmbunătăţi imaginea.

În Addenda sunt prezentate în amănunt cele trei reviste literare din Transilvania, cu un rol important în direcţionarea estetică, în continuitatea şi în menţinerea unui statut de moralitate artistică, Cercul şi Revista Cercului Literar şi descendentele lor, Echinox, la Cluj, şi Euphorion la Sibiu.

Ideea de a decela elementele definitorii ale unui spaţiu cultural aparte, al nordului, al zonei Adealului, prin comparatism cu literaturile contigue şi raportarea lui la Europa Centrală, este configurată corect, documentat, meritând toată atenţia, având şi convingerea că proiectul se cuvine aprofundat şi extins, cât de curând.