Dintr-o însemnare de pe coperta a patra a volumului lui Attila F. Balázs, Missa bestialis (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, traducere de Adela Iancu, prefaţă de Ştefan Borbély), aparţinând lui Traian Ştef, aflăm că autorul este un vagant, obişnuit să colinde prin România, Ungaria, Slovacia, având un stagiu de bibliotecar în Ardeal. Ştefan Borbély, care îi face o elegantă prezentare, îl consideră „un revoltat din stirpea contraculturii occidentale şi a Generaţiei Beat a lui Allen Ginsberg”, preocupat de o metafizică negativă, având o reprezentare demonică a lumii percepută ca diseminare, fragmentare şi disimulare.

Acest peripatetic al generaţiei sale, bulversat, contaminat de la beatnici cu aversiunea contra mediocrităţii sociale, îşi delimitează cu atenţie teritoriul/inventarul liric, format din obiecte arhaice decorative şi cărţi, dintr-un oraş himeric, cu străzi cutreierate altădată, ale căror nume au dispărut, din recuperări diverse ale memoriei, cu străduinţa de întoarcere la începuturi. În această ambianţă, asemenea personajelor lui Beckett, aşteaptă ceva ce a numi/ niciodată n-am ştiut, cu speranţa că va fi izbăvit, salvat din starea asumată de damnat/sacrificat, căci doar astfel va fi a noastră/ împărăţia puterea şi slava.

Spectacolul cărţii, foarte bine regizat, este prezentat complex, în diferite planuri, un istoric/o anamneză a sa, culisa sau cutezanţa demistificării, conştiinţa rolului (suferinţa protagonistului care neîncetat sângerează), recuzita, scena lumii, monologul (aparteul) actorului, repetiţii erotice, confundarea teatrului cu viaţa, efecte speciale (deus ex machina, descensus ad inferos) etc. Drama poetului este aceea a oricărui actor, pierderea identităţii, nostalgia şi, apoi, tragedia lipsei sinelui, neputinţa de a trăi autentic, nemijlocit, imposibilitatea de a mai ieşi din rolul existenţei: „ceea ce zic cu-adevărat e mesajul meu/ sau doar ale rolului spuse sunt –/ rolul sunt eu căci pe mine însumi mă joc/ cu sau fără de text –// [...]/ nu poate fi tată soţ prieten/ cel ce roluri joacă rolul el însuşi fiind/ succesor partener ales sau neales” (Totu-i o scenă).

Filosofia lui Attila F. Balázs, lipsită de patetism, expusă cu detaşare, este provocată de înţelegerea stării de impostură, de provizorat pe care o implică existenţa, de imposibilitatea de a simţi trăirea direct, iar de întreaga situaţie, de existenţa transformată în surogat, vinovat este găsit Creatorul, fiindcă „veşnic e doar în ce nu ne putem ascunde/ tot ce poate fi trăit e moarte” (În culise), iar „să alegi dumnezeirea e alegerea căderii” (Totu-i o scenă). Relaţia cu Dumnezeu este, evident, una apostatică, realizată pe baze raţionale, reproşându-i-se nedreptatea ontică, lipsa de responsabilitate faţă de creatură. Moartea, pentru care este acuzat, este înfăţişată metaforic, printr-o simbolistică neagră, îngerul care răstoarnă piatra peste mormântul ochilor îndureraţi, păianjenul, numit al morţii ochi de floare, urmărit cu atenţie, ca de o corolă, de mulţimea pelerinilor, şiruri lungi de şobolani, pe dealuri, căţărându-se cu figuri de şah (întotdeauna negre) în gură. Imaginarul, exuberant, fragmentat dar acumulativ, conţinând alegorii în subtext, o topică după reguli ale retoricii, fanteziile obscure, studiate, o desime sinuoasă de idei amintesc de tehnica unui baroc actualizat. Trecând peste gradul de ironie, infuzat discret, pastelurile au adesea încărcătură afectivă, absorbind stări depresive, autumnale, emfaze, ca în acest remarcabil Octombrie: „toamna-şi oferă băncile/ sub frunzişul rugină picurând/ se lipeşte tremurând sub piciorul tău/ pământul poţi auzi mai târziu/ fremătătorul tău tors când/ sub aripile ciorilor/ lumina se ascunde/ şi furişatul bizar al şobolanilor/ între figuri de şah care/ de la un cap la altul negre par/ cad şi literele de pe pagină/ scârţâie sub tălpi/ de undeva sau spre ceva/ pribeagă fată paşii i
se-adună/ în noapte/ octombrie/ în negura plăpumilor reci/ mă-nvelesc”. Deşi nu lasă să se întrevadă, în poezie, care-şi reprimă sentimentalismul, pulsează o tensiune pe care o dau şi consecvenţa şi focalizarea tematică. Aceasta nu-şi are sursa în biologie, în senzorialitate, care lipsesc aproape total, ci în obsesia demonstraţiei. De aceea, rarele evenimente erotice sunt crispate, produc metamorfoze dureroase, agravează senzaţia de înstrăinare. Ca termen de comparaţie adversativă pentru sensibilitatea şi luciditatea ofensate ale poetului, pentru destinul său reflexiv şi apostatic, este folosită imaginea pe deplin fericită şi mulţumită a animalului: „lângă pleoapa larg deschisă/ aţâţător sclipeşte/ bulgărele de sare/ în ceaţa dorinţei creşte/ se apropie/ întregu-i trup se cutremură/ când gustul îl amorţeşte/ voluptos tresăltânda-i limbă/ înţepenitu-i trup/ voluptoasa-i durere/ mădularu-i străbate/ capu-şi ridică/ apatic se întinde/ lasă ca urdurosu-i ochi/ muştele zumzăind/ să-l înconjure” (De toto corpore). În psihanaliză se face o distincţie fină între pulsiunea umană, cu implicaţii culturale şi simbolice, şi instinctele animale. Însufleţirea cu care sunt dezavuate amestecul de mizerie şi sublim, de iad şi rai, forfota fără perspectivă a celor patru miliarde de umbre, încheierea de tratate istorice pe mesele pe care se plimbă gâdacii de bucătărie îi dau poetului, cel puţin formal, aspectul unui profet care predică în pustie, aşa cum se desprinde din această falsă Rugăciune care relevă zădărnicia: „Doamne/ lasă-ne să îmbrăţişăm/ să apucăm/ ce putem dacă/ spre noi apleacă-ni-se mâna// acoperim nimicul”. Nemulţumirea răbufneşte mereu, reproşurile adresate Creatorului acuză faptul că a făcut o lume imperfectă, incapabilă să se cunoască pe sine, muritoare: „Dumnezeu dacă mă iubeşte/ de ce trebuie să mă ierte?” (Nod gordian), „se fărâmiţează omul/ zdrobitul trup/ e-al gravitaţiei/ dar unde se scurge/ storsul suflet?” (Euforie), „nu doar să fim –/ să trăim vrem” (Pahar cu otravă), „de două ori aş muri dacă şi decesul/ s-ar stinge cu mine –” (Rudă cu moartea).

Alienarea de sine, duplicitatea îl fac pe poet să nu se recunoască în nimic, să se considere mereu un altul, să fie circumspect, să nu aibă încredere în ce spun cuvintele, să nu îşi înţeleagă existenţa. Poemul Antecedente dă imaginea monstruoasă a omului definit de o voracitate totală care, în final, se întoarce chiar asupra sa oferindu-i şi prima certitudine a existenţei sale: „negăsind altă îmbucătură/ pe mine însumi m-am îmbucat/ şi atunci cu-înfrigurare a mă cauta/ început-am căci am simţit:/ că SUNT”.

Acţiunile oamenilor, însăşi existenţa se află sub semnul păcatului fără de sfârşit, inevitabil. Modelul pare a fi omul existenţialist, abandonat, problematic, plin de îndoieli, dramatic prin singurătatea şi inutilitatea sa. Vinovat, după părerea autorului, este Dumnezeu care a creat o imitaţie, un fals, un actor care suferă, dezgustat de propriul destin şi de lumea din jur. Nimic nu mai poate lecui starea anxioasă fixată în mintea acestuia: „din dragoste nu poţi muri/ dar poţi în rolul acesta/ eu vă spăl picioarele/ dar învredniciţi-vă-atât/ cât în casă să mă primiţi/ unul de altul depindem şi totuşi/ în singurătatea sălbatică vom cădea/ şi pân-atunci vom încerca ceva/ căci vine tăcerea şi timpul ni-l sparge/ vin semnele de-ntrebare/ şi ne-atârnă-n sufocantele-ncăperi/ ale incertitudinii/ vin umbrele temerile cântările/ SUNT? cine sunt?/ opuse personalităţi – roluri/ posibilităţi jonglerii nicicând/ nu te poţi adapta/ prietenii ţi-i pierzi/ începi a căuta (a câta oară?)/ adevărata-ţi faţă/ printre măşti puse de-a valma/ nimicul încremeneşte” (Monologul actorului).

Prin tematica sa obsesivă, cartea conţine o elegie fără remediu, autorul fiind tipul dezolatului nativ: „privesc în soare: pată neagră/ de-acum pe orice-mi va cădea clipirea/ pecetea doliului îl va-nsoţi” (Pată neagră în Soare). Viziunea sumbră este completată, poate previzibil, de o latură demonică/ironică/satirică, exhibată din plin chiar în poemul titular, în care este oficiată o mesă incriminatoare, blasfematoare, textul fiind în realitate un pamflet vehement. Sunt reunite atitudini diverse, un background cu reflecţii grave, insolubile, o satiră înfocată, exprimarea de resentimente, enunţarea unor nedreptăţi frustratoare, având ca teme natura coruptibilă a cuvintelor, condamnarea societăţii (de)căzute, dispute violente cu un Dumnezeu în care poetul nu crede, nemulţumirea acestuia în legătură cu modul în care există, neplăcerea că trebuie să suporte consecinţele fireşti ale vârstei sale tinere etc. Deşi se pare că autorul nu poate şi nici nu-şi propune să iasă din sistemul său sceptic de înţelegere, o soluţie există, şi este numită într-un poem, revoluţia interioară.

Attila F. Balázs este un liric sensibil la ceea ce se întâmplă în interiorul şi în jurul său, convins deocamdată de adevărurile pe care le deţine, reflexiv, intransigent, complăcându-se în rolul de poet dramatic şi dramaturgic. Cartea, care conţine puternice erupţii subiective, este unitară, bine structurată, configurându-se în jurul unei crize metafizice.