Pentru a fi înţeleasă mai exact, cartea lui Ion Zubaşcu, Omul disponibil (Editura Brumar, Timişoara, 2009), e bine să fie începută cu secvenţele biografice de la sfârşit. Aflăm din acestea că Omul disponibil (sintagme asemănătoare au folosit şi alţii, referenţial fiind Robert Musil) are o existenţă simptomatică pentru un anumit context istoric. Născut în Maramureş, pe Valea Izei, rămas orfan la doi ani, în urma asasinării tatălui de Securitate, are viaţa celor stigmatizaţi. E nevoit să plece de acasă şi să muncească pentru a subzista. Talentul şi preocuparea sa folclorică l-au apropiat de Cenaclul Flacăra (formaţie care făcea propagandă ideologică mizând pe tinerii artişti), la care a colaborat 7 ani. În 1982, a debutat cu volumul Gesturi şi personaje, urmat de Omul de cuvânt (1991) şi Întoarcerea la Dumnezeu (1995). Viaţa sa este învolburată, plină de presiuni, împărţindu-se între literatură, muzică, ziaristică, dragoste şi responsabilitate pentru familie, căutarea lui Dumnezeu. În 1989, este prins, cu bună credinţă şi speranţă, de valul de optimism naţional. Urmează decepţia, eliberarea de imperativele publice şi o mai mare întoarcere spre sine.

Omul disponibil a fost început în urmă cu 30 de ani, în 1980, suferind diverse metamorfoze, fiind publicat parţial şi, apoi, într-o formă intermediară, în 1999, când a fost postfaţat de Nicolae Balotă. Carte continuă, cum suntem avertizaţi, ea îşi propune să fie şi una paradigmatică, susţinând o viziune flexionară a lumii, concordantă cu propriul eu – când altruist, când egoist – şi cu fiinţa limbii. Ca dovadă, poetul declină limba română la cazurile Poezia populară, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu şi la un Vocativ mesianic: „Nu ştiu ce voi ajunge-n trecutul lumii voastre/ Dar scriu cu sânge proaspăt pe cerul ars de aştri/ Scâncetul nou de moarte al altui început”.

Alcătuită din 12 cânturi, cartea este o confesiune de factură epopeică, în care, prin cunoaştere, prin memorie, prin imaginaţie, poetul îşi propune să cuprindă totul. Este, într-un fel, un autoportret care se hrăneşte din contextualitatea sa. Este, oricum, un demers iniţiatic, având ca teme limba şi scrisul, iubirea, reţeta existenţială, istoria, (dez)iluziile, adevărul, dreptatea, împăcarea cu sine, chemarea strămoşilor, continua împletire dintre eu şi lume.

Începutul (Cântul I) este expozitiv, elogiind panismul, exprimând mirarea în faţa propriilor imagini centrifuge ori a măştii unei realităţi neştiute, deplângând limitele cunoaşterii, intuindu-şi vocaţia de a dărui: „Într-o vară din adolescenţă m-am retras în Munţii Ţibleşului şi mi-am făcut un nai din plante şi flori sălbatice cu miresme diferite, corespunzătoare notelor muzicale, alergam zile în şir pe văi, cântând în singurătate, îmbătat de muzica miresmelor. […] Parcă aş fi un aparat de radio cu toate posturile şi antenele posibile, dar la care se joacă un copil şi-i răsuceşte butoanele pe toate lungimile de undă imaginabile, trecând şi în câmpul de frecvenţe al morţilor. […] Mi-a fost ruşine de-a lungul vieţii să presez editurile şi revistele să mă publice, simţeam tot timpul că eu sunt altcineva, altceva. Condiţia mea literară ideală ar fi să public fiecare poem cu alt pseudonim, toată viaţa să trimit la poşta redacţiilor poeme semnate evident cu alte şi alte pseudonime. […] Da, sunt întreg abia când dăruiesc”. Deşi utilizează tehnici postmoderniste, disiparea, multiplicarea, perspectivismul narativ, autoreferenţialitatea, genuinitatea ludică, Ion Zubaşcu este, în principal, un aspirant, un vizionar, cuprins de frenezie ca urmare a momentului de cumpănă istorică, un milenarist sui-generis, un trăitor/experimentalist care caută esenţialitatea, simplitatea existenţială.

În fond, avem în acest volum, elegiile lui Ion Zubaşcu, aflate, prin concreteţea lor şi aspectul de spovedanie, la polul opus celor fastuoase, încărcate de simboluri, ale lui Rilke sau Nichita Stănescu. Munca zilnică, grija familiei, pusă întotdeauna înaintea scrisului, destinul neprietenos reprezintă ontologia poetului. El optează pentru modul minor al elegiei, presărând-o cu autoironii, cu introspecţii necruţătoare, fixând lentila măritoare pe elementele de factură interioară, pe înclinaţia spre ascetism, pe biografia măruntă, contrasă mai mult la stări implozive. Provenind din firesc, drama este mai intensă: „De câte ori eram tocmai pe punctul să închei/ câte-o mare construcţie tragică pentru care mă pregăteam ani în şir/ cum se antrenează sportivul de performanţă pentru următoarea/ Olimpiadă, mi se năştea un copil, îmi murea cineva din familie./ Mă întrerupeau de la lucru viaţa şi moartea./ Mă trăgeau la pământ cu socotelile lor impecabile.” (Cântul II). Discursul impresionează prin acumulare şi pluralitate, prin extrapolare, prin directeţe, prin simplitatea mărturisirii, deşi ansamblurile închegate, subtextualitatea emergentă, fluxul continuu, viziunea armonizată sunt dovezile unei regizări bine puse la punct. Cartea are o alcătuire seriată, ritualizată, stratificată în jurul unui eu aparent dezorientat: „Mereu m-am întrebat: de ce trebuie să mi se întâmple mie toate acestea, de ce nu sunt ca toţi ceilalţi, care au puterea teribilă să scoată din doi în doi ani o carte. Cred că-mi lipseşte o dimensiune comună: nu mă pot întrupa în cărţi. Pentru că ştiu, cu siguranţă, că nu acesta sunt, ci abia următorul, cel din cartea viitoare la care lucrez, mereu următorul.” (Cântul III).

Exerciţii spirituale insolite îl conduc la descoperirea (nesfârşită) a iubirii, consumată stăruitor prin scris, prin negare şi regăsire de sine. Cânturile (scrisorile) lui Ion Zubaşcu, încărcate cu sapienţialitate şi cu un cod de valori morale, conţinând detalii despre propria viaţă, sunt forme ale unui monolog total, reliefând o mare singurătate, care este cea a scrisului, de care poetul face eforturi să se salveze. Sentimentul este cel al frustrării, de locul natal, de tatăl ucis, de gloria literară, fiind nevoit să-şi convertească dezrădăcinarea în chilia minţii, în singurătatea iubitoare a familiei. Răzbat, fără îndoială, ecouri ale unei tragedii greceşti, aduse în parametrii actualităţii. Sunt plângeri ale omului disponibil, indecis între datoria morală şi harul primit, bravând, sacrificându-se. În esenţa ei, cartea include tragedia unui om angrenat în situaţii aporetice, între măreţia şi nimicnicia destinului, între singurătate şi negăsirea de sine, a insului răzleţit de fundamentele sale, a omului plin de materie sufletească rănită. Lupta lui chinuitoare este dintre idealitate şi realitate, dintre romanticul virtual şi postmodernistul concret.

Încercările lui, eroice, de a evada din propria identitate care-l încorsetează, sunt demonstraţii ale neputinţei de a evita destinul. „Dat fiind că natura eroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă nu eşti, personajul tragic stă cu jumătate din trup în afara realităţii”, spune Ortega y Gasset. Poetul luptă cu realitatea care, chiar în momentele de aspiraţie la sublim, nu încetează să-i dea cu tifla. El este asaltat de comicul şi de dramaticul imanente materialităţii. Luciditatea lui este mai puternică decât himerele transfiguratoare, producându-i reflecţii când vehemente, când deprimante.

Prin stilul său aluvionar, poetul vrea să ajungă la fenomenologie prin fenomenalitate, la sintaxă prin morfologie. Una dintre temele predominante este cea a poeziei, a scrisului, a logosului, creator şi instrument al cunoaşterii totalizatoare, identificabil cu taina comuniunii: „Au apărut în ultimii ani fascinante ştiinţe de graniţă, teorii inter şi transdisciplinare în istorie şi economie, tectonica globală în geologie, integronica, sinergetica, cercetarea holistă. Sunt semne clare din toate părţile, dinăuntru şi din afară, că se caută căi de unificare a diverselor mesaje ale cunoaşterii actuale în sintaxa unei gramatici universale. Or, cea mai apropiată şansă de a realiza unitatea comunicării o are poezia, prin logica ei care vorbeşte în sintaxa viului universal.” (Cântul VII).

Cartea este una a iubirii lipsite de patetism, dar şi a unei moralităţi discrete. Poemele au aspectul unor glose de conştiinţă, parcă ar fi vorbite în minte, agăţându-se de idei, de cuvinte, sărind de la o afirmaţie la alta, într-un monolog sincer, adresat în exclusivitate sieşi. Găseşte mereu justificarea propriei existenţe, în primul rând, în dragostea pentru soţie şi copii, în legătura tainică a familiei. Funcţionează însă în toate o agonie, nebunia, insomnia, moartea, despărţirea prin scris de realitate, senzaţia deşertăciunii.

În polimorfia joyceană a poemelor, reprezentarea bibliotecii – maternitate, labirint, infern, subconştient, din Cântul X, este una memorabilă prin imaginile informe, groteşti, impetuoase, care se generează reciproc. Textul este compensat, ca în cele mai multe cazuri, prin pandantul umanistic al Cântului XI, în care este enunţată speranţa în viitorul raţiunii şi poeziei, poetul visând o lume franciscană, a armoniei integrale, a împăcării cu sine.

Alternând cânturile lirice cu cele analitice, autorul ilustrează propria-i natură duală/multiplă, de om urmărit de istorie, de biografie, când respins, când îmbrăţişat de soartă, de om care scrie pentru a se lecui de scris, un visător, un revoltat, un îndrăgostit, un neliniştit, un calm, un nostalgic, un ingenuu, un prihănit, un om retras în propria carapace, un om care vrea cu tot dinadinsul să comunice.

Cartea lui Ion Zubaşcu este a plinătăţii existenţiale, o construcţie organică de mare amploare, o mărturie a declinării limbii române, cum îi place să spună, argument pentru iubirea de scris/de viaţă (chiar şi în timpuri improprii), meditaţie elegiacă înverşunată, permutare de realităţi: „Îmi propun să scriu zeci de cărţi şi de acum înainte, care să nu se publice în veac şi să nu fie citite de nimeni, niciodată, având convingerea că mi-am făcut pe deplin datoria scriindu-le” (Cântul III).