Fără îndoială, există un har pe care Providenţa îl acordă poetului care apare, de aceea, înconjurat de aură, pe când prozatorul este, de regulă, un constructor lucid şi un perseverent. În cazul lui Nichita Danilov, cele două atribute interferează, dovedindu-se în egală măsură plauzibile. Nu este singurul dintre poeţi care s-a translatat cu succes în zona epică.

Ambasadorul invizibil, roman în şase tablouri (Editura Polirom, Iaşi, 2010, postfaţă de Radu Aldulescu) urmează după Tălpi. Şotronul (2004), Maşa şi Extraterestrul (2005) şi Locomotiva Noimann (2008). Trebuie să remarcăm faptul că autorul a lucrat un timp în diplomaţie, consilier şi chiar ambasador ad interim în Republica Moldova. În motto-ul preluat din Abélard, călugăr emasculat pentru că nu şi-a putut stăpâni sentimentele, se face diferenţa dintre simţuri şi intelect, cel din urmă considerând lumea dintr-o poziţie abstractă, bazându-se pe similitudini. Intelectul poate concepe în absenţă. Autorul îşi anunţă astfel incursiunile în lumea nevăzută a fantasticului, definit, după cum se ştie, ca o breşă în real. Poetică şi fabuloasă, cartea creează metodic un univers suprasenzorial, ca o răsfrângere firească şi complementară a realităţii.

Naratorul omniprezent este un poet, rusul Evgheni Lein, reporter de peste douăzeci de ani la departamentul juridic al Gazetei literare. Este o figură mitizată, oraculară, cu puteri parapsihice, comunicând cu trecutul şi cu viitorul, racordat la o memorie universală: „Fiecare atom, fiecare particulă ce ne-nconjoară au înmagazinate în ele toate faptele care s-au petrecut în lume din momentul naşterii şi până-n momentul morţii lor. Şi acum aceste fapte se perpetuează ca un ecou în hăul cosmic care se ondulează deasupra noastră ca un ocean, ca un vârtej, ca un fel de nebunie.” (p. 19). El povesteşte un caz petrecut într-un orăşel din Lituania, de pe ţărmul Mării Baltice. Doi fraţi, pescarii Leons şi Briedis Balanzaizis, folosesc cadavrul tatălui lor ca momeală pentru anghile, socotind că, astfel, bătrânul îi salvează de la sărăcie, făcând o minune. Întâmplarea devine un caz de antropofagie şi de profanare, mai ales că şi alţi pescari dezgroapă morţi pentru a ademeni peştii. Faptul este muşamalizat de oficialităţi. S-a consemnat şi un efect miraculos, majoritatea celor care au consumat anghile s-au vindecat de cancer pulmonar, boală de care suferea bătrânul Balanzaizis.

Nichita Danilov manevrează cu deosebită dexteritate trecerea dintr-un plan în altul, uimind şi problematizând. El este şi un specialist al imaginilor cu remanenţă, cea a colcăielii anghilelor, a fumătorului de pipă sau de trabuc, a unei locomotive vechi invadate de cocori speriaţi de război, a peisajelor şi atmosferei marine, a salonului prezidenţial în care evoluează, ca într-un infern, sutele de sosii. Pagini dostoievskiene, de reflecţii religioase, personalizate, sunt declanşate de scenele groteşti ale înmormântării lui Agaton, un român căsătorit la Odessa: „De multe ori stau şi mă întreb: cui foloseşte Dumnezeu – şi religia, în general?! Şi toată transcendenţa asta cu care ne batem capul? Îmi pun astfel de întrebări şi nu ajung la nici un răspuns. Intru deseori în câte o biserică. Dau să mă rog, dar rugăciunea nu stârneşte înlăuntrul meu nici un ecou. Mă rog doar ca să mă rog. Ascult slujba cu atenţie şi, aş spune, cu smerenie. Fac eforturi să particip la ea. Dar sufletul meu rămâne nemişcat ca o stană de piatră. Cum să crezi şi în ce? Cui îi foloseşte rugăciunea ta? Desigur, ţie, dar în ce mod?! Rugăciunea îţi întăreşte spiritul. Îţi fortifică voinţa. Dar şi orgoliul. Şi mândria. Şi atunci, la ce bun?! Orice ai face, tot păcătuieşti.[...] Alteori mă trezesc întrebându-mă în sinea mea: oare totul nu-i decât materie? Şi dacă totu-i materie, atunci cui folosesc cuvintele şi stările ce ne animă sufletul? Şi, în fond, ce este sufletul?” (p. 36-37). Deplierea fantasticului se face prin artificii onirice, prin simbolul labirintului. Se convertesc cabalistic cifre în litere, obiecte în semne, se transmit spiritist mesaje din lumea cealaltă în cea reală. Viziunile terifiante sau suprarealiste trimit la imaginarul extravagant al unor Bosch sau Dali. Ca la aceştia, se exhibă un aspect demonic al spiritului. Naratorul este el însuşi victima unei epidemii de vise şi coşmaruri. Imaginaţia exuberantă, lirismul, grotescul, paralelismul de realităţi, geometria instabilă a existentului, interiorizarea, androginia, flanarea prin labirintul sosiilor, adică al nonidentităţilor, reprezintă partea barocă a romanului. Dar autorul ştie să compenseze cu rapiditate, trecând la evenimente curente, banale, la splendide descrieri, pentru ca, la fel de insinuant, să deraieze în fantastic sau în ezoteric sau să recurgă la alegorie. Scenele de la înmormântarea lui Agaton sunt de un grotesc inimaginabil, soţia şi prietenii ei se pun pe chefuit, un tânăr se distrează animând, ca pe o marionetă, mortul, cu ajutorul unor sfori. Lugubrul se transformă în grotesc, atunci când, pentru recuperarea unui bilet de loto, câştigător, aflat în buzunarul costumului cu care fusese înmormântat, rudele îl deshumează. Incidentul coincide cu ritualurile unei secte a castraţilor care profana şi morţi. Răstălmăcind texte sacre, avea loc recrudescenţa unei secte din secolul al XVIII-lea, din Rusia şi Letonia. Cartea explorează o zonă ocultă, de fantazări eclectice despre sfinţenie, vis, timp, spaţiu, predeterminare, castrarea ca izbăvire. Ca în cazul unor vase comunicante, se trece dezinvolt de la real la spiritual. Textul capătă un intens caracter macabru, când cadavrele purificate prin emasculare sunt folosite ca hrană în fermele de păsări.

Următoarea poveste a introvertitului Evgheni Lein este despre ciudata sa misiune diplomatică. Amintind întrucâtva de celebrul roman al lui Malcolm Lowry, naraţiunea sinuasă a lui Nichita Danilov este mereu evazivă, scapă unei forme conturate, îndreptându-se în direcţii diferite, sprijinindu-se pe o serie de valori expresive, cum sunt livrescul, ezoterismul, imaginarul macabru, experienţa personală sublimată, fantezii, alegorism. Un umor în doze diferite este prezent peste tot, dar atinge cote înalte când îl are ca protagonist pe şoferul Ambasadei, bănuit a fi ambasadorul invizibil, sau pe echivocul preşedinte Letinski. Alexei este, în schimb, o figură pitorească, „unul dintre apostolii trimişi de instanţa supremă să ne prevină asupra dezastrelor ce vor urma” (p. 152). El întregeşte galeria inşilor ciudaţi din roman, fiind un profet, un apocaliptic. În sincronie cu întreaga lume, Ambasada suferă şi ea o fatală degradare, personalul este expulzat sau retras, reducându-se la minim, are loc o invazie de animale rozătoare, de gândaci şi de furnici, tencuiala zidurilor se năruie, utilităţile se strică, microfoanele de supraveghere se dereglează şi încep să ţiuie, portarul devine alcoolic şi lunatic. Apar bizari, smuciţi, fantaşti. Alexei a trecut prin mai multe existenţe: „A trebuit să trec prin mai multe încercări. Să mor şi să mă nasc mereu, ca să cunosc mai bine omul...” (p. 166). Îşi închipuie că a fost fiul hemofilic al ţarului Nicolae Romanov, apoi, o vreme, a locuit în trupul lui Vladimir Ilici Lenin, în perioada când acesta suferea de demenţă. A fost şi unul dintre fraţii letoni, victime ale foametei, Lavinius.

Misiunea diplomatică îl face pe narator să înţeleagă că, întotdeauna, în spatele faptelor, al oamenilor se ascunde ceva, că trăim într-o lume cu identităţi multiple, de tip matrioşca. Alexei, nebun, va muri de frig şi de foame şi va fi devorat de propriii câini (ca mitologicul Acteon). El lasă un manuscris în care, pretinzând că se afla în mintea lui Lenin, prezintă, în mici detalii, o zi din viaţa şi gândirea acestuia. Ideologul emite cu cinism strategii şi aspecte ale doctrinei bolşevice, gânduri şi judecăţi sau sunt prezentate atrocităţi de neînchipuit ale puterii sovietice. Lenin comentează însemnările ţarului înainte de a fi executat şi filosofează pe tema relaţiei victimă-călău. Scriitorul inserează texte autenticiste şi alternează, cum a făcut şi Mihail Bulgakov, planuri diferite. Nichita Danilov este un specialist al scenelor groteşti: într-un vis, Lenin rumeneşte la foc cadavre pe care le consumă cu poftă. Demonismul său este confirmat de metamorfoza pe care o suferă: „Vladimir Ilici părea să aibă un braţ mai scurt decât celălalt şi, în loc de bărbuţă, o mustaţă groasă, cu vârfurile răsucite uşor în sus, ce-i conferea un aer ţanţoş. Era îmbrăcat într-o manta militară, lungă până aproape de călcâie, şi încălţat în nişte cizme moi, ce scoteau un scârţâit plăcut pe duşumea. Vladimir Ilici fuma pipă, umblând încoace şi încolo prin salon. La un moment dat, când s-a apropiat de patul meu, călcând uşor pe vârfuri, mi-am dat seama că în faţa mea nu se afla Lenin, ci Stalin...” (p. 228). Umorul, caricaturarul absurd, imaginarul lăsat într-o aparenţă derivă vin, cu siguranţă, din scriitorii ruşi, din Gogol, Cehov. O scenă uluitoare este cea în care, în prezenţa consilierului Kuky Kuzin, preşedintele Letinski mulge de la secretara sa laptele pentru cafea, în timp ce aceasta, aşezată în patru labe, ronţăie documente oficiale. Memorabil este şi exerciţiul la care îl supune pe îngrozitul consilier de a schimba rolurile: „Şi acum, te rog, poftim să iei loc pe scaunul meu. Vei avea ocazia să simţi ce simte un preşedinte când se lăfăie pe el! Adică vei avea ocazia să nu simţi nimic. În timp ce tu te vei aşeza aici, eu am să mă aşez pe locul tău. Voi sta în faţa ta şi voi încerca să simt ceea ce simte un consilier prezidenţial atunci când preşedintele face schimb de scaune cu el!” (p. 267). Preşedintele este, ca şi Kuky Kuzin, un histrion, un narcisiac, un mucalit. El încearcă să-şi defuleze încărcătura interioară, surescitările: „Sunt un om bolnav. Puterea m-a îmbolnăvit. M-a făcut să cred că orice este posibil. Pot fi orice. Şi pentru că sunt conştient că pot fi orice, să nu crezi că aceasta constituie pentru mine un motiv de bucurie. Asta pe de o parte. Pe de altă parte n-aş spune că, gândindu-mă la faptul acesta, nu jubilez. Jubilez – şi încă cum. Dar, în timp ce jubilez, mă simt cuprins de un sentiment de îngrijorare.” (p. 289). Înstrăinarea şi senzaţia de degradare date de putere transpar în mod dramatic în discursul despre sosiile preşedintelui, adică despre lipsa de identitate: „De pretutindeni răzbat voci, care seamănă ca două picături de apă între ele: tu eşti preşedintele? Sau tu? Am vrut să zic, adică, dumneavoastră. Ba dumneavoastră. Etc., etc. Şi – uite aşa, se încinge o adevărată hărmălaie, care se sfârşeşte cu un hohot de râs ameţitor, urmat de câteva clipe de tăcere. După care cineva, mă rog, unul din mulţime, o sosie oarecare sau poate chiar tu, căutând, chipurile, o ieşire din această situaţie, cum s-ar spune, jenantă, ţipă cât îl ţine gura: mă, care din voi e preşedintele? Să ridice mâna! Şi ridică toţi! Şi apoi, după isprava asta, toţi strigă în cor: ce mai contează care, toţi suntem la fel.” (p. 296-297). Cu cinism, preşedintele admite că sosiile demnitarilor pot folosi ca paravan la suprimarea titularilor indezirabili. Preşedintele a realizat o colecţie de sosii, un adevărat muzeu vivant al personalităţilor istorice, alcătuit din 999 de exemplare care au reuşit, prin studiu şi prin exerciţiu, o empatie perfectă cu protagoniştii, încât pot fi consultaţi cu folos în situaţii specifice. E vorba de nişte clone, de oameni cărora li s-a anihilat propria voinţă, de interpreţii unor roluri, „în mare, toţi se cred ceea ce nu sunt” (p. 326). De fapt, scriitorul este preocupat de tipologia conducătorului, realizându-i alegoric, cu rafinament, o întreagă fiziologie. Acesta doreşte să-şi exercite puterea asupra tuturor personalităţilor lumii, aducând sosiile acestora în stare de servitute, de umilinţă, apropriindu-şi-le: Moise, Socrate, Cezar, Confucius, Kant, Hegel, Marx, Lenin, Sinan Paşa, Mihai Viteazul, Petru cel Mare, Napoleon, Tolstoi, Nicolae Ceauşescu etc. Un surogat, o lume falsificată care populează bolgiile clădirii preşedinţiei aminteşte de balul marilor păcătoşi organizat de diavolul iluzionist Woland. Şi, ca orice diavol/regizor care se respectă, preşedintele Letinski face speculaţii filosofice, metafizică, îşi etalează prodigioasele cunoştinţe de istorie, se rostogoleşte în abisalitate, în aporiile absurdului. Pentru a eterniza cohortele de sosii, anulându-le posibilitatea de a se înmulţi sau de a se metisa, preşedintele dă ordin să fie castrate: „Desigur, sosiile ce mă înlocuiesc în anumite misiuni au fost cruţate” (p. 402). Preşedintele este un autoritar, un capricios, un nihilist, un sceptic: „Omul e suma tuturor animalelor din el. [...] Vei găsi viermele din măr, dar şi şarpele, şi maimuţa căţărată pe o cracă... Vei găsi în el leul şi hiena care se hrăneşte cu cadavre. Vei găsi păunul, dar şi papagalul, care repetă la nesfârşit aceeaşi frază, auzită în salon.” (p. 408). Pe de altă parte, preşedintele Letinski, însoţit de consilierul Kuky Kuzin, par a calchia celebrele personaje danteşti pornite în explorarea unui infern de care suntem răspunzători: un panoptic vivant şi iluzoriu, în acelaşi timp, infernul uman. Antropofagia este prezentă, în diverse forme, pe tot parcursul romanului.

Scriitorul ne convinge prin acest exuberant roman că realitatea este duală, că are o parte vizibilă (nu însă şi comprehensibilă) şi alta, cu mult mai întinsă, invizibilă, fabuloasă, uneori abominabilă. Iar cele două aspecte sunt inseparabile, cum sunt cele două feţe ale unei file, fiecare din ele fiind suportul celeilalte. Călăii şi victimele se confundă. De aici, dezvoltându-se ocult ideile de purificare prin castrare şi de supravieţuire prin antropofagie. Scriitorul explorează cu o vădită voluptate narativă dimensiunea ascunsă a lumii.

O carte captivantă, cu un epic dens, în care funcţionează un sistem subtil de conexiuni, cu o scriitură admirabilă, fluentă, face neîndoielnic din Nichita Danilov unul dintre cei mai importanţi şi neobişnuiţi prozatori de azi.