În noul său roman, Gde Buharest (Editura Charmides, Bistriţa, 2010), Constantin Stan compune un personaj insolit, un abulic, cu un trecut tarat, suplimentat cu trăsături pitoreşti ale unui alcoolic şi cu o dimensiune absurdă, specifică mentalităţii autoritare din est. În urma denunţării mentorului şi binefăcătorului său, Tovkolea, pentru care nu-şi face procese de conştiinţă, fiindcă a acţionat ca un ostaş devotat al partidului, Ivan Mihailovici Saproşkinov este avansat funcţionar principal clasa a II-a. Clădirea în care lucrează, aflată în centrul Moskovei, întortocheată ca un labirint, adăposteşte o instituţie enigmatică, ierarhizată pe verticală, etajele superiore, destinate şefilor, având birouri din ce în ce mai mari. Ivan Mihailovici, care are în grijă mai multe seifuri cu dosare, nu are altă treabă la slujbă decât să aştepte cu nerăbdare momentul când va consuma următoarea raţie din votca împărţită cu minuţiozitate pe parcursul programului de lucru. Între două doze, Saproşkinov dormitează sau îşi lasă gândul să mai umble şi pe-alături. Duce o viaţă tihnită, anonimă, de slujbaş gratificat. Persoana prin care ţine legătura cu superiorii este Marfa Stanilova, soţia sa, cu care la serviciu are relaţii strict oficiale, iar în rest, unele aproape indiferente. Ca în nuvelele lui Gogol, eroul intră în panică în momentul în care acrita sa secretară şi soţie îi atrage atenţia că ar trebui să se străduiască mai mult. Scenele seci, absurde, care se consumă la slujbă, alternează cu momentele sugestive de la cârciumă sau cu situaţiile banale, meschine ale vieţii private.

Scriitura lui Constantin Stan este scrupuloasă, de observaţie, amânând parcă naraţiunea, preocupată să creeze atmosferă, să exprime stări. Se lucrează în basorelief, empatia cu proza rusească fiind perfectă. Umorul rafinat şi ironia sunt prezente. Proza se încheagă evaziv, treptat, amestecând scene ale prezentului cu reamintiri, fabulaţii cu momente dramatice. Nărăvitul şi indolentul Saproşkinov rumegă în bârlogul lui poleit, din inima Moskovei, diferite momente prin care soarta l-a călăuzit. A avut o copilărie grea. Mama sa l-a conceput cu un soldat român în timpul războiului, iar când, după un timp, soţul dat dispărut s-a întors infirm, băiatul a devenit şi obiect de răzbunare, dar şi tovarăş de suferinţă al tatălui adoptiv. Va rămâne toată viaţa un tarat, un nelegitim, găsindu-şi alinarea în alcool, abrutizându-se: „Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cel din faţa lui povesteşte cine ştie ce. Şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharele, cu sticlele în mână urlând: «davai vipiem». Să bem, de ce să nu bem?” (p. 35). Scriitorul prinde tipul de sentimentalitate rusească, amestec de nostalgie şi cabotinism, de vivacitate şi apatie. Halucinaţiile nu mai pot fi diferenţiate de realitate, eroul pare a fi observat cu circumspecţie de toate lucrurile, chiar fundul soţiei sale adormite îl avertizează sarcastic: „Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult”.

Scriitorul însuşi pare convins de buimăceala lirică a personajului,vorbind despre o memorie a votcii, care transmite, în limpezimile ei spiritualizate, intuiţii şi instincte implacabile, istorii nescrise, profeţii, peisaje ale imensei Rusii, astfel încât „să-ţi fie dor de locuri pe care nu le-ai văzut, de oameni pe care nu i-ai întâlnit, de viaţa pe care era gata-gata să o trăieşti” (p. 44). Dar nu aspectul sentimental, poetul este transmutat din proza rusă, ci acela mai insinuant, satiric şi ironic, parodiind ideologia şi mentalitatea comunistă, limbajul de lemn, fanatismul dus până la stupiditate sau până la perniciozitate: pe Ivan Mihailovici l-a căsătorit partidul cu o tovarăşă de nădejde, dar care avea un copil nelegitim, rod al spiritului colectivist, protagonistul recurge la blândeţe părintească pentru a-şi face victimele să recunoască vini imaginare. Pentru el filosofia vieţii este la fel de paradoxală ca filosofia votcii: se consumă ca anestezic. După o copilărie umilitoare, şcoala i s-a părut inutilă: „La ce bun atâta sminteală când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo, să o scoţi, să o arunci în maldărul de piese din lada de lângă tine şi să pui altă bucată de fier?!” (p. 56). Adoptat de partid, de Tovkolea, a fost îndoctrinat, însurat, promovat. Transformat în activist, a devenit o marionetă, un executant obedient, un instrument, lacheul binefăcătorului său, iluminat numai de porţia de alcool. Despre rostul vieţii sale: „Ivan Mihailovici nu ştie, nu are nicio părere în privinţa asta. Se află în biroul său din clădirea cu ferestre ce dau spre piaţă şi spre biserica cea mare, cu cupole aurite, şi aici nu consumă decât clipa prezentă. Habar n-are prin ce miracol, de îndată ce păşeşte în instituţie, gândurile toate ce-l mai încearcă în lungul drum de acasă până aici se şterg de parcă nu ar fi fost niciodată. Programul zilnic este cel de azi, faptul că-l repetă pe cel de ieri, de alaltăieri sau dintotdeauna nu are nimic de-a face cu trecutul.” (p. 47).

Saproşkinov îşi face ucenicia de cetăţean şi apoi de tovarăş, pe lângă Tovkolea, însoţindu-l în toate misiunile politice, fiind umbra acestuia, purtându-i geanta – însemnul puterii, ducându-i la îndeplinire, cu sfinţenie, toate dorinţele, având grijă de mesele acestuia, de transportarea lui acasă, în orice stare s-ar fi aflat, dezbrăcându-l apoi, scoţându-i cizmele, suportând bruftuiala şi bombănelile, veghindu-i somnul, îngrijindu-se ca, dimineaţa, să nu-i lipsească ceva de dres mahmureala, castraveciori muraţi, smântână sau lapte acru. Participă şi la anchete, la interogatorii.

Ajuns, în fine, într-un loc călduţ, ca recompensă pentru lealitate, stând în biroul său (un depozit ocult de dosare), unde nu face absolut nimic, funcţionând ca un robot, bându-şi cu periodicitate raţia de votcă, oprindu-se pe drumul spre casă la aceeaşi cârciumă, între aceiaşi consumatori, încremenit în tiparul său, insensibil faţă de soţie, pe care a acceptat-o ca o sarcină de partid, faţă de care, la serviciu, adoptă o atitudine absolut oficială, Saproşkinov „a mai descoperit şi că pe el nu-l vede nimeni” (p. 87). Personajul, gogolian, kafkian, plasat însă în alţi parametri istorici, sociali, este un abulic, lăsându-se dus de val, neavând nicio aspiraţie, nicio dorinţă, afară de nelipsita porţie de alcool. Cartea are un singur personaj, confesor, narator, cobai, trăind aproape exclusiv în lumea sa, deformată, manipulată, aproape fără contacte cu ceilalţi indivizi. În instituţia în care lâncezeşte, afară de Marfa Stanilova, soţie şi secretară ursuză, care vine din când în când să ridice vreun dosar, nu îşi face apariţia nimeni. Pe şeful său nu l-a văzut niciodată. De mama şi de tatăl brutal îşi aminteşte vag, fără sentimente. Când ajunge acasă, târziu, nu aude decât sforăiturile Marfei, ascunsă sub numeroase pături, şube, sau hârjonelile vecinilor. Îşi permite să urmărească, în visele sale, imaginea nudă a tinerei Ludmila Cervenkova, fata naturală a soţiei, care locuieşte împreună cu Boris, soţul ei, în jumătate din camera împărţită cu o draperie, din lipsă de spaţiu locativ.

După modelul lui Gogol, Constantin Stan personifică obiecte, cum ar fi mapa tovarăşului Kolea, semn al puterii, având autoritate autonomă şi memoria întâmplărilor la care a asistat sau a obiectelor pe care le-a transportat. De asemenea, concretizează abstracte, un gând al lui Ivan Mihailovici umblând prin Moskova, de capul lui, desprins de posesor. Protagonistul este urmărit în mai multe perioade istorice, din vremea tătucului, până în vremea perestroikăi. El nu se schimbă prea mult, rămânând un îndoctrinat, gândind stereotip, în slogane, în citate din clasicii comunismului: „Mujicii nu şi nu, că de ce să le ia lor vita din grajd, pământul din ţarină şi să ajungă să mănânce la cazan? Şi dacă ei muncesc de ce să dea şi altora? Mai ales pe degeaba. Proşti, grei de cap, nu pricepeau că muncitorii produc tractoare să zicem pentru ca ei, ţăranii, să are mai bine şi cu mai mult spor, spre a produce orz sau ovăz sau cartofi şi pentru fraţii lor de la oraşe, din fabrici şi uzine. […] Iar intelectualii, bucurându-se de roadele muncii lor, nu vor avea nimic de făcut decât să cânte munca înfrăţită, să-i mobilizeze prin poeziile, prin marşurile lor, să-i aşeze în tablouri, dar nu după pofta fiecăruia, aşa cum tot cereau: nu, exact aşa cum sunt, ca în viaţă: eroici, dârji, dar luminoşi.” (p. 110).

Ceva începe să se schimbe în viaţa lui Ivan Mihailovici. Fără voinţă, dar urmând, parcă, nişte obsesii adormite, are o relaţie sexuală, aproape ratată, cu guraliva Ludmila, colocatara sa. Ia parte, apoi, întâmplător, la un marş şi la un miting, transformate într-o paradă a cunoscutelor genţi de piele. În mintea sa etilizată, adesea, realitatea se confundă cu imaginaţia. Revoluţionarii din stradă invadează Instituţia, dar nu pentru o schimbare, ci pentru o restaurare. Tovkolea, activistul zelos şi neînduplecat, omul devotat până la crimă partidului, este scos din tenebre şi ovaţionat ca un erou.

Finalul este, de asemenea, deconcertant. Convins că la Bucureşti trebuie să existe un geamăn al său, care, ca şi el, stă într-un birou, având grijă de dosare, Saproşkinov se hotărăşte să abandoneze totul şi să pornească la drum: „Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl face fericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihalovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există. Poate îl va aştepta chiar în gară. Pentru că ştie sigur: va ajunge cu trenul acolo pentru că nu va mai avea răbdare” (p. 153).

Cartea are, evident, un substrat alegoric. Ea se compune în jurul unui singur personaj, exponent al omului nou din perioada comunistă, fără voinţă proprie, executând orbeşte ordinele, linia partidului, profitând fără scrupule de situaţia sa privilegiată, crezând că astfel îşi poate compensa deficienţele biografice. Este un bastard, un înstrăinat, dornic însă, în final, de un frate. Se remarcă literarizarea excelentă, discursul elegant, performanţele analitice, umorul şi ironia rafinate.