Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ramuri la 105 ani

        de Paul Aretzu

Puţine lucruri sunt mai frumoase şi mai respectabile decât o revistă în vârstă. Venerabila doamnă a văzut lumina tiparului la 5 decembrie 1905. În istoria Craiovei, au existat, de-a lungul timpului, multe publicaţii, câteva cu caracter literar, cea mai veche, Mozaicul, fondată în 1838 de Constantin Lecca, a funcţionat aproape un an.
De ce a fost botezată Ramuri? Pentru a exprima, poate, o efervescenţă culturală, la început de secol, într-un oraş aflat în dezvoltare. Ori pentru că nu era printre cele dintâi, dar dorea să ducă mai departe seva unor năzuinţe. Ori pentru a reprezenta, printr-o imagine vegetală, perenitatea culturii, revendicându-se de la, atunci în actualitate, Sămănătorul.
O revistă are un destin, fiind sensibilă la climatul literar, social, dar preluând şi date ale personalităţii redactorilor şi ale grupului de colaboratori. O revistă este un proiect cultural viu, cu o direcţie, având o încărcătură axiologică. Colecţia revistei Ramuri ne prezintă, azi, cu claritate, un traseu alcătuit din segmente bine personalizate, din echipe de scriitori congruente. Primul îndrumător, Nicolae Iorga, îi imprimă o direcţie sămănătoristă, cu deschidere spre tradiţionalismul interbelic. De altfel, în 1915, va fuziona cu revista marelui istoric, Drum drept, preluând numele acesteia, până în 1917, revenind însă, în 1919, la denumirea sa. Între 1922 şi 1927, va purta totuşi subtitlul Drum drept. Fără îndoială, pentru Craiova, pentru lumea culturală de atunci, a fost o oportunitate faptul că o personalitate de notorietatea lui Nicolae Iorga a acceptat să gireze revista. Este şi elementul care a dat prestigiu şi trăinicie acestui proiect. Revista a acoperit o arie cultural-geografică şi temporală întinsă. Perioada ei cea mai unitară a fost prima, cea cuprinsă între 1905 şi 1947. Meritul ei mare a constat în atragerea şi valorificarea potenţialului scriitoricesc local, dar şi în validarea la nivel naţional. Treptat, a câştigat maturitate şi reputaţie.
A doua etapă a început în 1964, după o întrerupere samavolnică de 14 ani. Ea este alcătuită din patru perioade redacţionale distincte. Între 1964 şi 1969, scriitorul şi publicistul Ilie Purcaru relansează revista, dându-i o configuraţie diversă, recuperând o serie de autori proscrişi, unii foşti deţinuţi politici. Miron Radu Paraschivescu va susţine, între 1966 şi 1969, un supliment de succes dedicat debutanţilor, Povestea vorbii. Din 1969 până în 1976, redactor-şef este Al. Piru, decanul Facultăţii de Filologie din Craiova, care dă revistei o ţinută academică, atrăgând colaboratori din mediul universitar. Între 1976 şi 1978, după retragerea lui Al. Piru, funcţia de redactor-şef a rămas neocupată. Între 1978 şi 1991, vine la conducere Marin Sorescu, a cărui ingeniozitate însufleţeşte revista. În fine, din 1991 până în 2009, la conducerea Ramurilor se află scriitorul Gabriel Chifu care se va achita din plin de promisiunea făcută la începutul mandatului, aceea de a păstra revista în domeniul exclusiv cultural: „Cu orice preţ ea trebuie să existe ca spaţiu de deschidere şi de îndrăzneală intelectuală, ca o bună intersecţie între tradiţie şi noutate, între spiritul local şi valorile europene”. („Ramuri, punct şi de la capăt“, Ramuri, nr. 4, 1991).
O revistă literară nu se aseamănă unui ziar, care se ocupă, în principal, de evenimente curente, perisabile. Ea capătă, prin acumulare, un fel de hieratism, devine definitivă, şi cei care se îngrijesc de ea ştiu acest lucru. Răsfoind colecţia Ramuri, înţelegem cu uşurinţă că, de-a lungul timpului, scriitori publicaţi au devenit valori. Dacă un ziar slujeşte prezentul, o revistă, viitorul. Cărţile trec mai întâi prin rotativa sisifică a revistelor. Iar revistele sunt, desigur, foile unei enorme, nesfârşite cărţi. Îndeletnicirea de redactor se petrece între libertate şi constrângere, între lupta cu dificultăţile financiare şi cu spaţiul tipografic, între exigenţa axiologică şi pedanteria corecturii, între frumuseţea proiectului şi bucuria lecturii. Se adaugă solidaritatea specială dintre scriitorul redactor, scriitorul colaborator şi scriitorul tipograf.
Trecând prin vremuri bune şi prin altele mai grele, revista Ramuri a dăinuit, a avut întotdeauna o identitate, fiind reprezentativă pentru o zonă geografică mare, ştiind să depăşească orice provincialism, fiind naţională, adică aducând servicii, timp de peste o sută de ani, literaturii române.

 

© 2007 Revista Ramuri