Eva Maria şi condeierul Paul

– Paul, taci! Tu nu ştii să gândeşti.

Eva Maria are aproape cinci ani. Este nepoata mea. Este scriitoare. Mai bine zis, eu sunt cel care scrie ce îmi dictează. Fiindcă pentru ea U este, încă, un pahar, E o greblă, C o ureche... Când, într-o dimineaţă, am întrebat-o dacă a visat, mi-a spus că nu ştie. Dar ce este visul, Paul? Atunci când îţi doreşti ceva foarte mult. Sau, mai exact, este ceea ce-ţi povesteşte mintea când dormi.

Dimineaţa, Eva apare radiind, se urcă lângă mine în fotoliu:
– Paul, am visat cel mai frumos vis dintre toate visele mele. Toată noaptea a căzut o cascadă peste mine. Şi apele ei erau ca lumina unei zile care nu se termină niciodată. Şi voi, adică mami, tati, Buni, Maie Ica, bastonul lui Maie Ica, tu, naşa Stela şi naşul Marian, stăteaţi în jurul meu şi săreaţi în sus de bucurie când vreun strop de apă  scăpa şi peste voi.

Eva tot ţopăie prin cameră. Când o întreb, îmi spune că se antrenează pentru zbor. Tot sare în sus, ca un iepuraş, ondulându-şi delicat mânuţele. Îmi destăinuie că este un înger şi, ca să mă conving, îmi întinde degetele şi mi le dă să le pipăi, să văd că au puf şi pene.

Eva:
– Eu nu pot să iubesc pe nimeni. Fiindcă iubirea mea nu există decât în interiorul meu. Nu pot să iubesc în afară. Iubirea mea este făcută ghemotoc.

Eva:
– Domnule, îmi cer scuze că am întârziat, dar a trebuit să fac pipi şi să plimb caii prin pădure. De aceea voi dansa pentru dumneavoastră un dans lent ca o pană, care să vă îmblânzească minţile şi să vă aducă cu picioarele pe pământ.

– Paul, să-ţi spun un vis despre un fluture care există în Caracal. Mai precis, el nu mai există decât în minte. El are aripi care luminează şi două crengi. Îşi ţine capul într-o parte, iarna, şi, primăvara, şi-l îndreaptă. Are ochi de văzut şi ochi pe aripi, ca să îi sperie pe copii. N-are urechi şi nu aude nimic, decât câinii şi boii. Are o coroniţă pe frunte, care iarna îi dispare. El trăieşte prin păduri şi chiar prin zăpadă. Şi se aşază pe câte o creangă. Şi îşi ţine puieţii în sân, şi-i înveleşte cu aripile. Are obiceiul de fură geamantane, piane, gentuţe, cărţi şi apoi le bagă în scorbură. Îi place şi focul şi apa. E blând şi stă în palmele copiilor. Dar când sunt oameni răi, fuge în scorbură, pe care şi-o ţine cât mai sus. Nu doarme niciodată, doar se uită la lume, sau când plouă, sau când ninge. Este acoperit de toate culorile. Şi verde, chiar. Nu vorbeşte, decât fâlfâie. Mănâncă frunze, iarbă şi mere. Când e flămând înghite mere întregi, Paul. Mănâncă, iarna, scoarţa copacului iar, uneori, zăpadă. Se face mic şi poate să intre în casă prin gaura cheii, şi prin urechile acului. În sân îşi ţine şi telefoane prin care apelează la numărul doi, ca să sune la alţi fluturi. Pe acest fluture îl cheamă Bisericanan. Mai ştiu unul pe care îl cheamă Eutanan. Ăsta mănâncă lalele şi apoi iese la soare. Mai mănâncă şi brânză. Are prieteni nişte gândaci. Îşi ţine puii în gură şi uneori îi înghite. Ştii de ce? Fiindcă îi place să facă alţi pui. Cam atât.

Eva:
– Am visat un carusel şi, o fetiţă, Eva, se dădea în carusel. Şi căluţul pe care stătea a înviat, a deschis ochii şi a plecat în lume.

Paul, la telefon: Eva, ţi-am cumpărat o carte frumoasă ca-n poveşti.
Eva: Nimeni nu e mai frumos decât mine. Numai eu sunt mai frumoasă decât mine.
Paul: Ştiu. Eşti mai frumoasă şi decât elefantul pe care ţi l-am cumpărat ieri.

Eva: Am visat că m-am trezit, am mers în bucătărie şi nu era nimeni la masă. M-am dus afară şi am văzut că nimeni nu era afară. M-am dus în baie şi nimeni nu era în baie. Am zis: îmm, pe aici nu mai este niciun om. Şi m-am dus şi prin bibliotecă şi acolo erau multe cărţi. M-am dus apoi în grădină şi pe stradă. Şi nu era nici ţipenie. M-am dus peste tot, în toate ţările şi pe oceane şi nu am găsit pe nimeni. Şi nu era nimeni pe pământ. Iar visul s-a terminat cu bine.

Şi-a pus pe cap coarnele de ren, primite în pachetul de la Coca, de Crăciun. Şi-a încordat grumazul, s-a dat înapoi câţiva paşi, a mugit de două ori şi a dat din picior, s-a repezit în Maie Ica, mama mea de 88 de ani, apărută în prag, şi a pus-o jos, antrenând în cădere şi un maldăr de cărţi. A fost foarte mulţumită de efectul coarnelor.

Mergeam cu Buni într-un castel de vis. Acolo, era un cal roşu, atât de frumos! Cât ai zice „peşte” s-a aşezat pe jos iar noi am urcat pe el şi ne-am plimbat prin nori şi prin văi. Apoi ne-a dus într-o cămăruţă în care erau nişte patine cu role de aur, strălucitoare. În felul acesta, am rămas cei mai buni prieteni, pe vecie. Iar, la noapte, ca să nu mai scrii vise, am să-ţi confisc toate pixurile şi ochelarii. Şi n-am să mai visez nimic, fiindcă acum sunt ocupată să mă plimb cu patinele toată viaţa!

Eva, adresându-se nouă:
– Sunteţi nişte oameni de zăpadă, foarte buni.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi n-aş putea visa. A fost un om care locuia în Împărăţia Sărăciei.  Şi  era  lipit  pământului.  Într-o zi,  a venit un urs la el. Săracul l-a rugat să nu-l mănânce în ziua aceea, să-l amâne până mâine dimineaţă. A întâlnit apoi o vulpe care i-a spus să nu fie necăjit. Şi, apoi, vulpea, după ce a lătrat mai multe ore, a plecat şi nu s-a mai ştiut de ea nimic. Apoi, omul i-a pus ursului o bucată de carne lângă un sac. Iar ursul s-a împiedicat şi a căzut în sac. Săracul s-a repezit, a înnodat gura sacului, l-a luat în spinare şi l-a dus la Grădina Zoologică. Şi aşa a scăpat omul de la o moarte sigură.