Studiu de femeie

În FEM (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, prefaţă de Simona Sora) se regăsesc toate modalităţile literare pe care Magda Cârneci le-a practicat, poezia, eseul, proza. Deşi pare a fi fost o carte imperativă, aflată mereu în atenţia scriitoarei, a avut un proces lung de elaborare, de cincisprezece ani. Este important ce susţine autoarea pe clapeta volumului: „Pentru mine, FEM este o carte iniţiatică, ce mă reprezintă cel mai complet şi mai profund. Este o carte care m-a urmărit obsesiv vreme îndelungată şi care s-a cerut scrisă cu orice preţ, dintr-un impuls care a depăşit nenumărate piedici şi amînări. FEM reprezintă manifestarea arhetipului feminin în prima perioadă a vieţii, arhetip care poate da acces la surprinzătoare posibilităţi de susţinere şi înţelegere. Odată cunoscute şi cîştigate, aceste posibilităţi ale fiinţei se pot manifesta şi pe alte planuri şi în perioadele ulterioare ale vieţii.”.

Poeta a fost atrasă mai tot timpul de o zonă a echivocului, a mişcării de transformare, identificabilă şi în compusul oximoronic, din numele unei cărţi, haosmos. În actuala scriere prozo-poetică, temele sunt evazioniste, feminitatea, copilăria, abisalitatea, cunoaşterea, iubirea revărsată, trimiţând la arhetipuri şi simboluri jungiene. Numindu-se pe sine „o mică Şeherezadă de apartament de bloc dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraş de provincie”, se enunţă trăsături ale cărţii, caracterul ei continuu şi discontinuu, dubla calitate a autoarei, de povestitoare şi de protagonistă, intenţia de a captiva, de această dată, cu o, mai curând, metapovestire, având în vedere inserarea unor părţi adresate destinatarului formal. Naratoarea este, fără îndoială, o Şeherezadă psihanalistă, compunând oglinzi pe care le aşează în faţa „interlocutorilor”, pentru a-i tulbura în adâncul lor, dar în care îşi propune să se recunoască pe sine, în aspectul ei ascuns, străin: „Fiecare om aşteaptă un alt om care să-l asculte pînă la capăt, faţă de care să se deschidă pînă-n străfunduri şi care să-l inspire astfel să fie ceea ce el chiar ar putea fi, şi, în esenţa lui, este” (p. 14). În fond, Şeherezada este povestitoarea din mintea fiecăruia, care ne aparţine fiindcă avem nevoie de o astfel de ispită. Este povestitoarea de sine: „Acum caut trăiri şi viziuni. Sunt un vînzător de stări speciale, iradiante, sunt o căutătoare de imagini intense, puternice. […] Imagini lăuntrice stranii, excesiv de intense, care ţîşnesc nu se ştie de unde, din adîncul inconştientului ori din abisul suprasenzorial, şi lasă o amprentă pulsatilă, de neşters, pe circumvoluţiunile meningelor noastre îmbîcsite şi stresate, prea hipnotizate de lumea din afară.” (p. 15). Autoarea propune, prin adâncirea în sine, un sistem de citire reciprocă, a naratorului şi a ascultătorului. Protagonistul cărţii este femeia – feminitatea – prezentată experimental, intimizată, ca un actor care joacă/se joacă, trăind angoasa şi duplicitatea rolului. Meditaţia eminesciană în legătură cu scena şi culisa vieţii domină întreaga carte. Aşa cum existenţa i se pare Şeherezadei iluzorie, şi povestea se alimentează din sine, ca iluminare. Autoarea are o acută senzaţie de înstrăinare, propriu-i corp, propria-i gândire fiind incontrolabile. Tema de bază a cărţii este căutarea feminităţii. Cu mijloace ale perplexităţii şi suavităţii, se trezeşte întrebându-se de ce este femeie: „Dar femeile, cum de există femei? Pentru ce există femei? Acest ceva atît de incongruent, de fragil, atît de amestecat şi ascuns…[…] Mă priveam şi pe mine din nou, ambalată în rochia albă, şi nu încetam să mă mir că exist sub forma asta imposibilă, contradictorie, inacceptabilă, dureroasă.” (p. 22).

Pe lângă evidenta poeticitate a textului, se recunosc simboluri ale abisalităţii, dar şi străduinţa elegantă de a crea o mitologie. Epicul este continuu convertit în meditaţii, în evaziuni, în fantezii cu sursă culturală. Aşa se îmtâmplă cu imaginea mamei posesive, cu maternitatea omniprezentă, cu fertilitatea masivă – prin evocarea uterului, a sexului, a sânilor grei, a laptelui, echivalentul manei hrănitoare –, cu perspectivele cosmice, cu nevoia universală de afecţiune. Jocul de imagini imprecise, în totalitate nepolitice, ontologice, elogiază genialitatea creaţiei. Autoarea transformă cu mare abilitate senzaţiile în imagini, realitatea în simboluri, într-o ţară a minunilor. Se pun într-o mişcare de caleidoscop forme onirice, scenarii de basm, ţâşniri din abisalitate, scări poetice ale filogeniei, viziuni, spectacole ale cosmicităţii, circuite ale vieţii şi morţii. Autoarea îşi propune să recupereze profunzimi şi zone autentice ale vieţii interioare, acele „roci active de uraniu şi stronţiu, scoţîndu-şi vîrfurile lucitoare din oceanul lăuntric” (p. 41). Sunt explorate corpul şi propriile fiziologii, starea dificilă a pubertăţii, forme de hipersenzorialitate, inventarul de imagini ale adolescenţei, constând în levitaţii şi zboruri cosmice, reverii, muzici celeste. Experienţele povestitoarei sunt paradoxale, suprasensibile, abisale: „Dar, din cînd în cînd, mă iau cu asalt imagini stranii, puternice, încărcate de o energie excesivă, bizară, viziuni care par să urce dintr-un adînc mie necunoscut, sau par să coboare de sus, dintr-un cer interior al minţii sau chiar de mai departe” (p. 59).

Din trecut, sunt dislocate bucăţi de amintiri, împreună cu atmosfera lor, adesea dilatată fabulos: stările prin care trece la prima iubire, secvenţe pline de semnificaţie. Povestitoarea este atrasă de misterul lumii, caută coduri, semne, simte că nimic nu este la voia întâmplării: „Înţeleg parcă ceva preţios, dar nu mi-e clar, nu mi-e limpede, suntem într-adevăr mici zei dar copii, zei încă prunci, creaţi de o forţă mai mare, sădiţi aici ca într-un uter mai vast, primitor, aruncaţi în singurătatea planetei de o putere imensă, impersonală, ca să creştem şi să înţelegem ceva. Ca să ne terminăm fiinţa neîncheiată şi să ne transformăm în ceva, altceva.” (p. 64). Întrebările şi scenariile abundă şi în privinţa propriei existenţe. În perioada studenţiei, starea diafană de visări şi explorări introspective este puternic afectată de un cutremur care aduce cu sine realitatea morţii. Frica de moarte, senzaţia de absurd, curiozitatea o determină să aibă prima relaţie sexuală. Faptul, uman, feminin, produce o abundenţă de reprezentări onirice, având coduri sacre, psihanalitice, închipuind ritualuri fanteziste de cununie, schimbări de sex, tentaţia androginiei. Trage concluzia îndreptăţită că, pentru femeie, trupul este mai important şi mai complicat. Fără trivialităţi, fără prozaisme, se face o poezie rafinată a corpului omenesc, a sexului, a împreunării. Autoarea este indecentă şi pudică, totodată: „Abia atunci îngereasa albastră îşi deschide palatul delicios şi bucuros explodează. Ce curcubee, ce înflorite vibraţii, ce fîntîni ţîşnitoare! Ce blitz de azur, ce lumină spumoasă, ce horbotă înstelată! Îngereasa intră la înger. La împăratul verde intră împărăteasa roşie. Picătura să-i soarbă. De aur. Mîntuitoare.” (p. 101). Imaginaţia metaforică este luxuriantă, recursivă, imnică, îngreunată semantic, ca într-o Cântarea Cântărilor sui-generis. Scriitoarea percepe cosmicitatea şi veşnicia ca rezultatele unui erotism universal: „Cum ar putea exista lumea asta, cum ar putea ea rezista fără să se distrugă, să se erodeze, să dispară dacă n-ar fi circulată, clipă de clipă de un enorm torent de iubire?” (p. 109). Feminitatea este întrezărită în tandreţea unui cuplu safic, în scene erotice, în tipologii de femei, în prezenţa frecventă a mării, în fecunditatea nesfârşită a universului. Într-o exaltare panteistă, autoarea înţelege că şi moartea este Dumnezeu.

Cartea apare ca o antologie de texte, unite de o temă comună şi prin personajul povestitoarei. Textele sunt confesive, introspective, scrise într-un stil poetic, deşi nu le lipseşte tema epică, una generală, alegorică: „eu colecţionez stări, viziuni şi experienţe” (p. 154). Ca în artele plastice, pot fi considerate studii de femeie. Ele sunt anamneze, vin dintr-un trecut netemporal. Sunt intuiţii, iluminaţii, răspunsuri la întrebări insolubile. Lupta se poartă între lumea dinăuntru şi cea din afară. Scriitoarea optează pentru o osmoză, ori o extindere cosmică a eului (feminin), ori o samsara fără noimă: „Văd un film grandios şi apocaliptic, e proiectată în el o acuplare universală, în care tot ce e viu se muşcă, se înţeapă, se întrepătrunde, suferă, se devoră şi procreează. Apoi, din toate perechile astea nenumărate curg rîuri de pui identici cu formele procreatoare. Din care curg valuri şi valuri de alţi pui identici, la nesfîrşit, ca într-o uriaşă roată vie, fremătătoare, intrînd unii în alţii, ieşind unii din alţii din alţii din alţii, într-un şuvoi etern, circular.” (p. 175).

Cartea Magdei Cârneci, mereu inventivă, iscoditoare, dă o imagine de o mare diversitate a spiritului feminin, exuberanţă, frustrare, compensaţie, fantezie, sensibilitate, egolatrie. Este întredeschisă, cu rafinament poetic, calea spre cunoaşterea unui univers fascinant, fragil, tandru, infinit.