Se observă, mai ales în ultimele cărţi ale lui Gabriel Chifu, o atitudine smerită faţă de sine şi faţă de scrisul său. Aceasta apare nu numai în grafia propriului nume cu litere mici, ori chiar în căutarea anonimatului, incluzându-se în titlul cărţii, dar şi în întoarcerea atenţiei spre sine, în dorinţa de a-şi găsi identitatea de profunzime. Cartea sa anterioară, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, nu era, în fond, decât dorinţa de a se apropia de sine, printr-o totală sinceritate. Pe acest traseu, al recuperării fiinţei originare, se înscrie volumul de versuri însemnări din ţinutul misterios (Editura Cartea Românească, Bucure?ti, 2011). Poemele sunt, tot mai vădit, însemnări ale unei biografii spirituale, extrase din evenimente concrete: La sfârşitul zilei/ trupul, simt,/ atârnă greu./ E stricat, e greşit,/ e mut./
L-aş face uitat undeva,/ pe o bancă îngheţată,/ cum laşi un ziar/ pe care l-ai citit iar şi iar/ până
l-ai învăţat pe dinafară./ L-aş face uitat,/ să-l găsească îngerii/ când vin aici. (La sfârşitul zilei). Se vede că de la somatic la metafizic nu este decât un simplu pas.
În dorinţa sa de schimbare, lăuntrul poetului este reprezentat ca un adevărat câmp de bătălie, în care trecutul se înfruntă cu viitorul, înfăţişări multiplicate ale eului poartă un război surd în care nu piere nimeni/ şi-n care nimeni nu iese învingător (Suntem mai mulţi). Între lumea interioară şi cea exterioară există contaminări mutuale, toate se imprimă în toate, fiinţa este nesfârşită, purtând în ea semnele întregii existenţe. Într-o asemenea vâltoare, nostalgia întoarcerii acasă înseamnă dorinţa de contopire cu neîntrecuta-nvăţătură:/ singurătatea-liniştea din cartea cea mare a universului (Casa mea). Poetul este atras de jocul metonimiei, al paralelismelor. De altfel, o imagine reiterată este reprezentarea textualistă a lumii, păstrată fie în memoria unui sul de papirus, fie în straturi de palimpsest, fie în cărţi organice, în care literele sunt oameni, iar paginile, vieţi: Ce suntem în cartea aceasta? Suntem/ litere, înţeles, autori şi dictare,/ deodată. Pregnantă este tema iluziei timpului, a succesiunii vârstelor, a premoniţiilor. O înţelepciune simplă, extrasă din evidenţe, din aspecte obişnuite, constituie o caracteristică a poeziei lui Gabriel Chifu. El conciliază contrastele, atenuează tensiunile. Se remarcă armonia construcţiei, discursul temperat, senin, lipsit de încărcătură tropică. Aparenta conflictualitate este silogistică, găsindu-şi soluţia în concluzia finală. Aşa cum un trup găzduieşte prezenţe multiple care se luptă să răzbată la suprafaţă, la fel, o naştere este responsabilă de mai multe morţi: După fiecare moarte trăită/ viaţa continuă./ Singura ta viaţă,/ din ce în ce mai subţire,/ decolorată, străvezie,/ ca o cămaşă de pânză/ pe care ai spălat-o/ de sute de ori. (Liniuţele în caiet). Prin claritatea lor, prin urmele mnezice pe care le adună, prin aspectul studiat, poemele pun cititorul într-o stare de contemplaţie, asemenea imaginii-simbol dintr-o mandala.
Căutarea purităţii, de care este tentat autorul, pare o dorinţă imposibilă, atâta vreme cât alcătuirea duală îl face pe om să-şi rateze ascensiunea. Iar cele două naturi ale sale sunt indisolubile, faţă şi revers, vase comunicante, schimbându-şi locurile: Când eram copil, în joacă,/ îmi întorceam pe dos buzunarele./ Aşa, acum, m-am întors pe dos cu întraga mea făptură/ şi ce era înafară a ajuns să fie înuntru./ Vântul adie prin crengile teilor în mine,/ un iepure speriat aleargă pe un câmp pustiu în mine,/ o casă de la marginea oraşului se ruinează în mine. (Buzunarele întoarse pe dos).
Poezia lui Gabriel Chifu porneşte de la aspecte existenţiale simple, amintiri, întâmplări, raportate la un fond moral creştin, prelucrate alegoric. De fapt, din relaţia dintre firea lumească seducătoare şi aspiraţia ascetică se creează echilibrul şi generozitatea acestei lirici. Iar procesele însoţitoare sunt întrebările, mitologiile lirice şi, mai ales, imagini ale proliferării sufletului, trupului, inimii (Suntem mai mulţi, Trupuri de rezervă, Scene în reluare).
Dar sursa meditaţiilor, în cele mai multe poeme, o reprezintă întâlnirea cu moartea, care este şi tema structurală a volumului, ţinutul misterios. Declanşate de o situaţie limită, o bună parte din texte sunt iniţiatice, explorări de conştiinţă, descifrări. Ar fi drama unui Iov supus încercării, care monologhează asupra sufletului, a trupului, a sensului vieţii, a iubirii, a Paradisului pierdut, a înţelepciunii. Lumea lui Gabriel Chifu este un continuu în care toate se întrepătrund şi îşi comunică, nu una a fraternităţii franciscane, ci una a tuturor corespondenţelor, a textualităţii generalizate. O asemenea viziune îl face să-şi dorească reluarea, ca la cinematograful de altădată, a unor secvenţe de viaţă, pentru a îndrepta erorile, gest cu semnificaţie etică, dar şi cu voluptatea trăirii autentice. Poemele prezintă întâmplări simple, obişnuite, din care, printr-o alchimie măiastră, sunt eliberate revelaţii surprinzătoare. Prin latura ei sapienţială, i se potriveşte acestei lirici aforismul kantian, Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.
Foarte prezentă este tema reînvierii, biologice şi sufleteşti. Printre numeroasele aspecte fantastice, printre naraţiunile mediului domestic, printre tonurile unei fervori moderate ori ale contemplaţiei lirice, poetul, ca biblicul Lazăr, simte din plin favoarea întoarcerii, a reînnoirii care, în termeni teologici, se numeşte metanoia: S-ar fi putut să rămân pe veci acolo./ Dar m-am întors./ Aici. În lumină./ În nemăsurata, incomparabila bucurie a vorbirii./ Mi s-a dat voie din ea,/ ca dintr-o pâine mare, să mă împărtăşesc,/ să rup o bucăţică, a mea, şi cu ea să mă hrănesc./ Supremă-ngăduinţă, nemeritată favoare./ Netrebnic, umil,/ totuşi am fost lăsat să mă reînnoiesc,/ să mă reînnoiesc./ Iar acum,/ pielea trupului meu vechi/ cu sute de guri însetate soarbe/ fiecare strop de lumină/ şi se reînnoieşte,/ şi cum se cuvine sporeşte,/ cuprinzând în ea totul,/ fără să mai uite nimic pe dinafară, orfan. (Cel nou). Deşi nu se înscriu în canon, poemele sunt psalmice, ontologice, elogiind miracolul vieţii, nu din perspectiva regelui credincios, cum este David, ci din partea unui om cât se poate de obişnuit, care simte prezenţa harului: există o bună zi când în mintea ta se iveşte/ oaspetele nemărginit,/ peştele mai mare decât râul (Oaspetele nemărginit). În poemul În dimineaţa slăvită, discursul atinge stări de beatitudine, ca la Daniel Turcea: Sunt limpede acum pe de-a-ntregul,/ sunt la vedere. Toate/ ascunzişurile şi abisurile/ s-au topit în dimineaţa aceasta,/ par o furnică tăcută/ ce înaintează cuminte prin palmă./ Iar palma e imensă, translucidă, eternă// Şi-n dimineaţa slăvită/ resimt un adevăr mai sigur decât lumea:/ fiinţa mea se urneşte în fine,/ iese din ea însăşi,/ curge aidoma pârâiaşelor de munte,/ cucereşte alte şi alte teritorii. (În dimineaţa slăvită). Deşi se fac adesea referiri topografice un oraş civilizat de aiurea, o cârciumă sordidă , poetul nu mai este în realitate, s-a transferat în vis, în imaginaţie, în lumină, în devoţiune.
Tema iubirii, prezentă în mai multe locuri, nu este senzuală, ci simbolică, reprezentată prin androginie, prin contopirea protagoniştilor, printr-o existenţă prin simbioză, sau printr-o furie a căutării, ca celebrii iubiţi ai lui Dante, în Infern, ori prin reconstituirea unor senzaţii, prin devorare imaginară, prin foamea de celălalt.
Hiperbola, gigantismul, multitudinea capătă noi valori stilistice, ca în Utopie cu trandafirul gigantic în care dimensiunile florii şi forţa miresmelor semnifică prisosul harului. Poetul, convins de inefabilitatea fiinţei umane, de misterul existenţei, care rămâne indefinibil, de antagonismul dintre suflet şi trup, are însă deziluzia capacităţii soteriologice a scrisului. Dedublarea, aneantizarea, teatralitatea, imposibilitatea restaurării fiinţei pe scurt, beţia cu vedenii nu sunt altceva decât sursă şi pretext pentru o artă care nu are acces la sacru, decât la propria persoană: mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit (Mă-mbăt de această viziune). Poezia nu este în totalitate senină, se recunoaşte existenţa absurdului, sunt denunţate imposibilitatea de cunoaştere, starea de alienare, tautologiile existenţiale, punerea în abis.
Noul volum al lui Gabriel Chifu este şi asemănător şi diferit de celelalte. El prezintă veşti/confesii despre fiinţa poetului, despre ţinutul misterios al conştiinţei şi sensibilităţii sale. Un plus de gravitate (lipsită de patetism), o mai mare aplecare spre domeniul religios, tratarea personalizată a morţii întregesc astfel imaginea liricii sale, reliefând-o.