Câmpia cu numere (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011) reuneşte trei volume şi finalizează un proiect la care Petruţ Pârvescu a lucrat cu îndărătnicie şi convingere mai mult de un deceniu. Poezia, după cum o arată şi acest titlu cu rezonanţă suprarealistă, este una a întrepătrunderii/a alternării, reunind o pornire naturală, impetuoasă, care lasă imaginaţia în voia sa, cu o alta îndreptată spre abstract şi spre mister. Câmpia cu numere nu pare a fi departe de metafora complementarităţii din Un trandafir învaţă matematica, debutul lui Gheorghe Grigurcu (dar este vorba de două poetici diferite). Această ambivalenţă iniţială implică legătura dintre gândirea conceptuală, platonică şi (ana)mnezele poetului, dar şi posibilitatea accesării unei temporalităţi fără limite: „prin câmpia numerelor hălăduind în voie/ toată pădurea lichidă a visului geometric/ am văzut/ şi am auzit/ prin peretele lumii desfrunzirea stelară// străin ca şi voi/ am hotărât atunci să-mi deschid sufletul şi să încep/ bâjbâirea solemnă pe răbojul din palmă/ în toate clipele acestei vieţi/ vă vorbesc despre clipa de-acum/ şi următoarea/ bucuros de a crede limita acestei disertaţii/ la marginea trupului ca un proscris dincolo de concepte// teama/ nehotărârea m-au urmărit îndeaproape toată calea/ acolo departe în provincia memoriei/ am vegheat încordat recoltele târzii” (Prolog).

Cartea este alcătuită din trei părţi, cu rezonanţe ontologice: Prima zi, Geometria visului, A opta zi. Spre deosebire de roza poetului din Amarul Târg, ispitită să contemple universul, câmpia cu numere, identificată cu o tablă de şah, optează pentru cunoaşterea activă, ludică. Petruţ Pârvescu pare a prospecta un real insolit, viziunile se calchiază pe diverse teorii, textul este impregnat cu termeni riguroşi, poemele par lamčle fenomenologice, uneori suprarealiste, alegorice. Discursul se defulează monoton, prin juxtapunere, enunţiativ, în cantitate mare, uneori fără continuitate. El rost(u)eşte, desigur, un subtext, construieşte o infrastructură. Pe un background variabil, schimbându-şi mereu configuraţia, se profilează un scenariu existenţial simbolic, spre care confluează o sumedenie de imagini auxiliare, mici semnale, câmpuri semantice: „înaintez hotărât/ pătrund adânc în lama oglinzii/ un coridor lung ciupit de vărsat, umed, nevertebrat/ cu mii de păsări mici multicolore/ în colivii de aur/ zburând prin carnea lor fragedă aburindă/ până la cer// din loc în loc/ uşi întredeschise prin care ne privesc obiecte şi cifre/ lungi rafturi şi sertare lucioase/ cu dinţii măcinaţi// ce de chestii domnule/ (îţi vine să râzi să te bucuri s-o iei de la capăt)/ ace brice cuie şi… (o de ce aşa departe!)/ vieţile noastre/ morţile noastre fişate/ adnotate/ trase la indigo (alb negru gri sau maro)/ calcule/ numere şi multe altele pe care nu le înţeleg acum” (II. Mărturia păpădiei). Dezordinea şi acumulările, discursul dezamparat, anamorfozele, enumeraţiile desperecheate par a veni din tehnica lui Pound, din Cantos-uri (chiar se citează din el). Poetul vrea să impresioneze prin amplitudine şi prin exuberanţă. Foloseşte acelaşi atu şi Nicolae Tzone. Un aspect al scrisului îl constituie impresia unui uşor delir, de unde se deduce un ton profetic.

Deşi ar vrea, se simte, să se implice afectiv, să personalizeze stări existenţiale, poetul emite un discurs alienat, impasibil, mitraliază enunţuri, folosind din plin enumeraţia, schimbă frecvent canalul, extrapolează propria dezabuzare. El nu poate să pătrundă în interiorul lumii. Drama lui este de a rămâne în afară, de a se lupta cu formele, nu cu entităţile, rămânând în semnificant: „într-o băltoacă a început viaţa asta/ şi tu îmi vorbeşti de o mie de ani în parabole metafore/ comparaţii şi epitete/ ritmuri şi fracţii cifre şi litere fracţiuni care de care/ mai sofisticate/ teste/ texte şi fraze puncte şi linii cuburi şi plane/ meta-lim-baje spui tex-tu-a-lism postmodernism etc. etc./ bazaconii sofisticate/ bâlbâieli savante dragul meu draga mea// TREZEŞTE-TE/ filosofia legumei cărnoase/ e mult mai simplă mult mai uşoară/ mult mai cu noapte mult mai cu ziuă mult mai cu seară/ în oala cu presiune în bucătărie/ se concentrează toată gloria lumii” (VI. Natură statică cu panseluţe şi clopoţei).

Petruţ Pârvescu scrie o poezie a evidenţelor, fără multă metafizică, a realelor. Jocul de şah, pe care îl aminteşte, nu se trăieşte, regele nu moare, se urmăresc numai, cu deplină luciditate, câteva mutări înainte, bazate pe gândirea predictibilă a celuilalt (a cititorului). O pândă există, se simte din plin, marcată însă de neputinţa de a avea revelaţie. Dar o alegorie mare se conturează în cele din urmă: câmpia cu numere este hazardul, destinul care ne paşte, devorându-ne zilele, clipele. Pe de altă parte, autorul observă cu sarcasm semnele deprimante ale societăţii româneşti de după ’89. Îmbină insolit elegia şi satira, într-un fel de cadenţă imnică. Interferările textualiste sunt frecvente. Jocul formal este la îndemâna poetului, uneori ludic, alteori ermetic. Poezia este alambicată, organizată complicat, presărată cu formulări manieriste: avangardele pubertăţii, idei gravide de sine, măselele pleoapelor, scorbura zilei, nordul trupurilor fără de hotar, trunchiul ochiului, sexele gândirii, uliţa nevederii, bantustanele disperării, biserica gurii.

Datorită formalismului ei textualist, poezia se apropie adesea de dicteul automat, fiind alcătuită din fragmente disparate, construcţii eliptice, intertextualităţi, conţinuturi eclectice, absurde. Este vorba de o poezie, în bună măsură, a atitudinii, constând în libertatea de a comunica (încălcând chiar logica), în fulguraţie, ofertă de imagini, elan liric, o tentaţie sibilinică. O astfel de creaţie nu urmăreşte în primul rând ideea, alcătuindu-se paradoxal prin deconstrucţie, sau prin construcţie fragmentară. Rigoarea formală, titlurile şi subtitlurile laborioase, capitolele minuţioase dau, totuşi, impresia unui proiect susţinut conţinutistic, aşa cum se spune în poem întrezărit printr-o fereastră improvizată (din V. Discurs asupra retoricii): „segmente linii plane/ care nu au contur au doar imagini moi translucide/ abia întrezărite printre/ celule tinere diafane acolo departe în/ provinciile absenţei”. Preocuparea pentru stricarea ordinii scrisului, pentru căutarea unui nou cod (al absenţei) se arată şi în alte locuri: „scriu/ niciodată îndeajuns de sigur/ niciodată îndeajuns de târziu/ mai mult din dragostea iubirii scriu/ mai mult din ura iubirii/ că acest strigăt va ajunge într-o zi până la voi/ vorbe – cuvinte/ cuvinte – vorbe/ vorbe vorbe vorbe// vorbe/ care nu au formă/ care nu au miros/ care nu au culoare/ care locuiesc alte vorbe mult mai măreţe mult mai/ profunde” (VI. Amalgamiada tăcerii, 4. între neputinţă şi umilire).

Textul capătă mai multă coerenţă în ultima parte a cărţii, numită A opta zi, deşi construcţia de tip eclectic se păstrează. Apar evocări pitoreşti ale copilăriei şi ale maturităţii. Poemele sunt, deopotrivă, ale paradisului pierdut, dar şi ale frustrării şi alienării. Din satul de odinioară, rătăcit într-un pliu al memoriei, răzbat naivităţi ale copilăriei, silnicii ale regimului de atunci, colectivizarea forţată, etnografii. Textele capătă autoritate narativă, sunt interesante stilistic, personalizate afectiv, deşi poetul continuă să fie preocupat de aranjamente de natură tehnică: „mergeam cu vitele la păscut la plopi dincolo de biserică spre bâgeşti că pe izlazul satului nu mai aveam voie acolo păşteau de acum alte vite printre arini şi poiene adumbrite pe lunca vezii stăteam bucuroşi cât era ziua de lungă ne trecea dintr-o joacă în alta fericiţi nu înţelegeam vremea nu luam seama vremii o lungeam cât puteam fără să ne pese şi în buricul zilei când soarele cobora umbra dreaptă la rădăcina unui copac nimezeam vitele şi beam laptele lor cald şi dulce muls direct în doaşca de dovleac copt chiar acolo în malul gârlei până când stelele dădeau buzna în vale” (Miercuri, 2. iarmaroacele miros a balegă de cal). Şi această a treia parte a cărţii rămâne tot hibridă, pentru că scriitorul crede că poezia trebuie să fie, mai ales, construcţie, compoziţie, orchestraţie. Oricum, în ciuda ritmului sincopat, poezia capătă mai multă fluenţă, scapă de crispările anterioare, începe să justifice construcţia. Evocările spaţiului natal dau sentiment, îmbunează cele două capitole precedente, predominant tehnice şi verbaliste.

Şi, într-adevăr, Petruţ Pârvescu a reuşit ce şi-a propus: să realizeze o construcţie puternică, justificată, având în ea de toate (după o reţetă postmodernistă), text, intertext, eclectism, antiformă, ludism, dicteu, ermetism, retorism, mimetism. Consecvent şi perseverent, poetul este un nonconformist de tip baroc, un manierist care se dedă cu voluptate (reţinută) libertăţii fanteziei şi compoziţiei.