Puzzle (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013) este al cincilea roman al lui Florin Logreşteanu. Este o carte speculară, în care autorul pare a fi modelul personajului principal, Neghibaur (nume destul de neguros). În asemenea situaţii, puţini scriitori reuşesc să se desprindă de o anume facticitate şi de admiraţia de sine. Personajele autobiografice sunt, cu rare excepţii, ratate. Neghibaur este un bătrân bizar, fantezist, care bântuie dezorientat prin Metropola, vorbeşte singur, are frustrări: „Era palid, slăbit şi ochii îi ardeau de nesomn şi oboseală. Nu se mai odihnea nopţile de o bună bucată de vreme. Pensionarea din instituţia înăcrită a Liceului Metropolitan îl dărâmase” (p. 10). Se salută cu statuile din parc, conversează cu fratele Will (Shakespeare), hrăneşte pisici abandonate, are mania colecţionării de cărţi rare, de vestigii pe care le expune pe un fel de soclu alegoric.

Că este o carte de belfer o arată înclinaţia ei uşor didactică, aspectul livresc, vorbirea în parabole. Simbolic şi ironic este reprezentată viaţa publică (Arena), în care evoluează, insidioşi, Aleşii: „Arena oferă privitorilor anonimi un spectacol trucat, excelent regizat şi de foarte bună calitate. Se parodiază viaţa autentică. Artiştii sunt cu toţii nişte maeştri, aleşi pe sprânceană chiar de publicul spectator care a dobândit în mileniul al treilea mult râvnita credibilitate; insituţia publicului s-a dovedit exemplară în alegerea actorilor: cu toţii sunt capabili să se identifice cu rolul asumat în specatcol şi, când e cazul, să joace roluri duble” (p. 25). În aceeaşi modalitate alegorică (şi poetică), munca tipografică este asemenea călătoriei cu o Arcă salvatoare, cu pânze de palimpsest, transportând burdufuri cu cerneală, baloturi de hârtie tipografică şi scriitori privilegiaţi. Luat de valul liric, textul riscă să se transforme într-o feerie (onirică), dar trezirea la realitate a autorului îl face să înţeleagă dezamăgit că este călător, în vis, pe un ponton, ori pe o bărcuţă în derivă. Alegoria alternează simboluri marine cu simboluri scripturale.

Personajul evoluează fie într-un mediu decrepit, fie se dedă unor evaziuni delirante: „Prea cald în mica garsonieră de la ultimul etaj al blocului-turn... Cărţile, aliniate în rafturi, respiră greoi; o respiraţie înăcrită, îmbâcsită de pulberea ce se desprinde continuu din hârtia tipografică proastă pe care au fost înghesuite, economic, capodoperele. Prea cald... Senzaţia de sufocare vine de la tomurile îmbătrânite care nu şi-au desăvârşit călătoria prin lume, prizoniere ale unui spaţiu prea mic în care nu se ştie ce-ţi umple plămânii: propria emanaţie de mirosuri sudoripare sau puţinul aer pătruns prin ochiul de geam spart şi acoperit cu un plasture ori filtrate prin ramele ferestrelor care nu asigură o etanşeitate perfectă.” (p. 40). Asemenea vagabondului de elită Zacharias Lichter, al lui Matei Călinescu, Neghibaur vorbeşte cu un salcâm pripăşit în asfaltul Metropolei, face filosofia bătrâneţii, a deşertăciunii, este martorul unei istorii declasate. Sunt prezentate antinomic scene ale vieţii de la bloc, dar şi din cartierele Aleşilor neamului. Preocupat, ca Faust, să afle un motiv real pentru care merită să trăieşti, Neghibur este un înţelept ajuns la momentul bilanţului. Nu mai crede în cărţile pe care le-a idolatrizat altădată, care închid adevăruri moarte. I se pare că este întâmpinat peste tot cu ostilitate, că este un inoportun. Excesiv, ca şi altele, cinic şi grotesc, este episodul petrecut la subsolul blocului, în care, în timpul unor scene lubrice între două epave, Neghibaur şi prima lui iubită, sunt evocate momente degradante din vremea comunismului (abuzurile, delaţiunile, Securitatea), din Revoluţia compromisă.

Modalitatea de alcătuire a cărţii este, într-adevăr, aceea a unui puzzle (din secvenţe care, completându-se, alcătuiesc imaginea finală) al unui mărturisitor al istoriei sociale şi al celei interioare. Deseori, cartea, lipsită de un epic fluent şi de forţă, devine eseistică. Printre călătorii bărcii iniţiatice, abandonaţi în smârcuri, recunoaştem pe Ilici (Lenin) şi pe Fedor (Dostoievski), prilej pentru divagaţii. Barca este pilotată de Heruvimul-timonier şi de Serafimul-navigator. Neghibaur este numit omul-melc sau omul-formator de conştiinţe. Ironic, Metropola este populată numai de fiinţe serafice. Textul este labirintic, având multe deviaţii, despre Metropola – centrul capcană, despre amestecul de realitate şi ficţiune, despre numeroasele pliuri ale fantasticului, ale alegoricului, ale analiticului (plin de perplexitate), ale speculativului. Protagonistul (neangelic) pare a urma drumul întortocheat al lui Ulise, îndeplinind funcţii multiple, chiar contradictorii. Foarte numeroase sunt aluziile politice, ancorate în actualitate: Aleşii, Poliţia metropolitană, Palatul Metropolitan, Matrozul, machedonul, Palatul Machedonean, femeia blondă care călăreşte o zebră, heruvimi care agaţă peşti de ramurile unor arbori ornamentali, câini maidanezi, hingherii. Satira este cea din Scrisoarea I a lui Eminescu, în care bătrânul dascăl este dispreţuit de politicieni şi de cei bogaţi. În Metropola, teritoriu al eficienţei pragmatice şi al demagogiei, intelectualul este un anacronic, inutil şi incomod. Un râu desparte Metropola selectă (un Paradis artificial, în care florile de plastic sunt parfumate zilnic) de Metropola populară, maidaneză.

Autorul este un moralist infatigabil. Cartea radiografiază (e drept, în parabole) societatea românească postdecembristă, nelimpezită, confuză, disolută. Pare o societate celestă, după titlurile oficianţilor (heruvimi, serafimi), dar infernală prin caracterul ei de carnaval. Mijloacele la îndemână sunt alegoria, parodia, pamfletul, sarcasmul mascat. ?i personajele, cu mici excepţii, sunt emblematice, Înaltul Heruvim, Primul Heruvim (Micul Prinţ), Heruvimul-Social, Heruvimul-Liberal, Heruvimul-Financiar, Heruvimul-Apostol, Heruvimul cu palimpsest, pisicile-electorale etc. Politica (de circ) este dusă prin subsoluri insalubre, unde răbufneşte vag şi subversiunea. Scriitorul nu transfigurează prea mult realitatea, doar o trece în registru alegoric. Sunt preluate clişee, tipologii ale efemerităţii publice, discursuri formale, logoree, poleială. Elocventă este scena (amintind de absurdul orwellian) inaugurării Palatului cu scări rulante sau a furării, peste noapte, cu peşti cu tot, a Lacului Metropolitan. De fapt, Metropola nu este un oraş sau o ţară, ci o mentalitate, un coşmar: „Să vinzi un lac e cel mai uşor lucru pentru metropolitani, întări Neghibaur. La fel de uşor este să vinzi un metropolitan... Sau inteligenţa unui metropolitan... Asociată cu tinereţea, inteligenţa noastră se vinde nemaipomenit de bine pe piaţa occidentală...” (p. 163). Totuşi, în carte se abuzează de aluzii la realitatea imediată, de coduri frivole al căror înţeles se va estompa în timp.

Odată cu vârsta, Neghibaur suferă o metamorfoză produsă de insatisfacţii, de frustrări: dintr-un om devotat în întregime cărţii (ca profesor de limba română şi ca scriitor), devine un trăitor nemijlocit, tot mai interesat de ceea ce se întâmplă în realitate: „Ceea ce-i refuzaseră cărţile se află în stradă” (p. 182). Observă că, prin schimbarea mentalităţii, locul librăriilor a fost luat de sedii luxoase de bănci, că lumea manifestă o adevărată bulimie pentru noutăţi şi dezinteres pentru memoria culturală. Persistă, încă, în el, indignarea şi decompensarea intelectualului. Eroul se află între două planuri ale istoriei: realitatea din tinereţe – idealistă şi livrescă, şi cea actuală – preocupată de privilegii economice. Are şi decepţia profesiei, de a-i fi învăţat pe copii să caute valori estetice iluzorii, idealităţi. Noua societate este una a profitului cu orice preţ, a terorismului economic, a anarhiei, a demolărilor infinite, a dispreţului. Părţi ale cărţii devin inextricabile, printr-un stil sibilinic abuziv. Sub Metropola se întinde o reţea de galerii subterane, în care se rezolvă procesele de conştiinţă, unde se stochează refulări, spaţiu al regresiunii. Scriitorul reciclează multe simboluri livreşti. Dispute repetate, perorări tratează insolubil tema apartenenţei la tradiţia orientală sau aderarea la spiritul reformator occidental.

Cartea, care este monologică – totul pare a se petrece în mintea profesorului pensionat –, este un montaj, bine regizat, de proiecţii în viaţa publică, în mentalitatea cetăţenilor, în psihologia protagonistului, o reprezentare alegorică, apelând la un stil baroc, de tip oniric. Ea observă un sistem politic-administrativ eterogen, Metropola, întrunind metehne şi reziduuri orientale, mai ales referitoare la apucăturile clasei politice şi la privilegiile ei, precum şi forme neasimilate, dar revendicate, copiate din occident.

Destinul lui Neghibaur include şi experienţa unui stabiliment, Satul olimpic, în care sunt găzduiţi părinţii sau mentorii unor copii cu performanţe deosebite la olimpiade şcolare, stabiliţi în străinătate, iniţiativă menită să grăbească integrarea europeană (sau măcar, să lase impresia). Profund decepţionat, simţindu-se inutil, Neghibaur se hotărăşte să moară. Îşi procură anticipat un coşciug. Sfârşitul romanului este o adevărată lovitură de teatru, protagonistul fiind urmărit şi în lumea de dincolo. Spre surprinderea lui, acolo întâlneşte, deja instalate, persoane de notorietate, cum ar fi Înaltul Heruvim al Metropolei, anxios, căruia îi urmează: „Să adormiţi bine!” (p. 304), dar şi alţi demnitari pristăviţi.

Puzzle este un roman al realităţii imediate, foarte atent la procesele complicate prin care trece societatea, în străduinţa de a-şi afla o cale normală. Este ingenios, are ironie, umor, are abilităţi tehnice, este plin de fantezie. Marius Tupan a încercat într-o asemenea zonă (Batalioane Invizibile), dar Florin Logreşteanu este mai exact şi mai rafinat stilistic.