Nevoia de adevãr

Cea mai recentã carte a lui Nicolae Pârvulescu (nu ultima cãci, probabil, de acum, talentul ºi „încrâncenarea“ cunos­cutã  vor aduce surprize) publicatã sub titlul incitant Instanþe (Ed. Aius, 2007) este o amplã partiturã cu un conþinut bogat în conotaþii, parte sugerate pe copertã (verso), parte lãsate la dispoziþia lectorului. Opera, de o masivã materialitate, conceputã în douã volume (625 pg.), este un roman polifonic, cu un fundal de idei ºi o aglomerare de sensuri, o frescã a societãþii româneºti, nu atât ca întindere ci mai mult ca deschidere cãtre medii variate, în care realul penetreazã ficþiunea, astfel cã logica întâmplatului (faptul trãit), prin jocul dramatic, în planul conºtiinþei, dintre opþiune ºi vulnerabilitatea existenþei, concurã cu logica întâmplãtorului (ficþiunea).

Veritabil prozator, Nicolae Pârvulescu apeleazã la jocuri cerebrale îmbinând  variate tehnici romaneºti: de la manuscrisul gãsit (ba nu, încredinþat), la povestea în poveste, caracterul sferic al naraþiunii etc. Aº considera, însã, mai potrivitã apropierea de o partiturã orchestratã dupã modelul simfoniei-preludiu, ariile protagoniºtilor (confesiunile celor trei personaje: Nicu Tomescu, Radu Stamin ºi Victor Motroc) ºi „fuga“ (dramatica încheiere). Prima parte este „instanþa enunþiativã“ pentru care mediul natural este cel cultural - învãþãmântul; universul plãsmuit este pigmentat cu evenimente, fapte, frecvente trimiteri la cariera autorului, din care se desprinde plãcerea de a cãuta parteneri de polemicã intelectualã. Prozatorul se insinueazã mereu suplu, ironic, sarcastic, comprehensiv, între personajele sale ºi cititor printr-un joc necontenit fascinant mimând ineditul situaþiilor – lecþia deschisã la care, dintre cadrele didactice prezente, se detaºeazã „sofianicele“, foste învãþãtoare, care absolviserã Filologia la fãrã frecvenþã ºi doar graþie funcþiilor soþilor  obþinuserã catedre la licee chiar în buricul oraºului iar acum erau în culmea gloriei ºi criticau tot. Formula monologului personal completat cu limbajul colocvial, prin alternanþa unghiurilor de vedere asupra unor personaje, aprofundeazã dimensiunile morale prin antiteze. Printr-o lecturã contorsionatã, scriitorul fluidizeazã graniþele dintre cele douã tipuri de discurs servindu-se de flash-back-uri: intervenþiile lui Marin Dobroiu, Victor Motroc, Barbu Cosmin, Ilie Manasoiu.

Trama romanului consoneazã cu un panseu al lui Geo Bogza: „Mai rea decât o invazie strãinã este destrãmarea moralã a unei naþiuni“. „Revoluþia“ (?!), examen de culminaþie psihologicã, care ar fi trebuit sã marcheze nevoia de echilibru, s-a dovedit o cutie a Pandorei care, odatã deschisã, ne-a adus libertatea visatã, dar ºi o mulþime de vicii condamnabile: populismul, corupþia, impostura, rapacitatea, egoismul feroce, frigiditatea afectivã, carierismul.

Prima „arie“ – „Radu“ - este introdusã printr-o subtilã inventivitate: Nicu Tomescu primeºte vizita colegului de facultate Victor Motroc ºi a medicului ginecolog Radu Stamin, care avea sã-i facã o insolitã propunere. Acesta mãrturiseºte cã ar dori sã scrie un roman de moravuri – act corecþional – dar îºi declinã competenþa ºi apeleazã la un „profesionist“ al scrisului recomandat de cãtre prietenul comun: „vreau sã public o carte despre mine ºi aceste rude ale mele, iar dumneavoastrã sã fiþi instanþa care o scrie“, „vã rog sã mã ajutaþi sã-mi fac neamul de râs. Nu sã-l compromit, pur ºi simplu, «sã-l fac de râs», sã nu mai aibã nimeni din el obraz sã scoatã capul în lume“. Ceea ce urmeazã este „materialul“ pus la dispoziþia scriitorului – un lung monolog, lirism ºi psihologie, reflectând faþa ascunsã ºi dureros de adevãratã  a tarelor unei familii. Pasionantã ºi reflexivã, confesiunea devine transmiterea unei experienþe existenþiale: „acum la bãtrâneþe, în loc sã-mi vãd ºi eu, ca dumneavoastrã, de amãrâta aia de pensie am ajuns la judecatã. ªi eu cu cine credeþi cã mã judec, domnule profesor? Cu nimeni altcineva decât cu iubitul meu neam.“ Doctorul Stamin va primi, însã, o corecþie atât cât sã descurajeze orice acþiune în instanþã din partea Mioarei, soþia profesorului: „Domnule doctor (...) confundaþi, de exemplu, noþiunea de «neam» cu aceea de «rude în viaþã». Dumneavoastrã nu vreþi sã vã faceþi de râs neamul, domnule doctor, ci numai câteva rude care se abat de la un cod etic, de la niºte tradiþii ºi de la niºte principii pe care un neam onorabil, demn de toatã admiraþia, le-a respectat cu sfinþenie generaþii de-a rândul“.

Confesiunea lui Radu Stamin, provocatã de înþelegerea foarte largã a noþiunii de moralã, faciliteazã o evadare în trecut, dilatã timpul naraþiunii prin inserþia unor secvenþe anterioare, dezvãluind un univers uman de-a lungul unei jumãtãþi de veac. Pune în dialog diferite variante sociale ale umanului, care  compun o comunitate.

Frânturi dintr-un trecut tulbure gliseazã romanul oferind o radiografiere, fãrã patimi politice, a unui social alterat de vitregia istoriei. Autorul a fãcut o lecturã arheologicã a unei lumi sociologic dispãrute dar care a traversat o epocã dramaticã de suferinþe ºi umilinþe. Semnificativã este o secvenþã: „— Bunã ziua, domnule primar. — Ce faci, nea Costicã? (...) — Ce sã fac, domnule primar? Foarte bine! Hai, nu veniþi pe la mine? (...) —Pãi ce sã caut pe la dumneata? i-a rãspuns primarul aproape stupefiat. (...) — Va sã zicã aºa stã socoteala? Acum nu mai veniþi pe la mine. Nu mai aveþi ce cãuta. Dar când aveam paisprezece pogoane  de pãmânt, veneaþi. ªi veneaþi destul de des, aproape  în fiecare zi, (...) Era ºi pãcat sã nu izbutiþi  sã mã lãmuriþi pânã la urmã sã mã înscriu în colectiv. ªi ce bine aþi fãcut cã m-aþi lãmurit. (...) De ce, nene Costicã? Pentru cã nu mai venim noi pe capul dumitale, ca sã te trezim cu noaptea-n cap? – Nu, domnule primar,... de altceva dorm liniºtit acuma. Vedeþi unde am eu pãtulul? La un metru de gard, cã nu era sã-l pun în mijlocul curþii. Aflã, domnule primar, cã, înainte de a mã trece la colectiv, în fiecare searã treceam pe la pãtul, luam  bine seama ºi mã duceam sã mã culc. Dar nu puteam închide ochii de grijã cã o sã-mi fure Stancu din porumb. Acum, domnule primar, stau pe prispa casei, mã uit la pãtul ºi vãd prin el pânã la Cazacu. Iar Stancu mi-a  rãmas cel mai bun prieten, nu-mi mai e fricã de el deloc“.

Fapte smulse din uitare sunt evocate din mai multe unghiuri de vedere cãutând sã recupereze adevãrul prin îmbinarea realismului narativ cu o viziune parabolicã. Detaliul capãtã un rol sugestiv – surprinzând miºcarea personajelor (multe) ce întruchipeazã personificãri general-umane, excelent construite, devenind prototipuri pentru universuri paralele prin care se opereazã o trimitere în plan moral ºi existenþial.

Sintaxa devenirii personajului permite reflectarea, cu o mare forþã de observaþie ºi o emoþionantã  cãldurã a aurei creatã în jurul universului infantil. Confesiunea devine un album al amintirilor capabil sã sugereze ceva din dimensiunile conºtiinþei la vârsta aceea. Cu multã prospeþime sunt înfãþiºaþi copii ca entitãþi umane diferit conformate, variat evaluate ºi cu foarte personale deschideri spre lume, fiecare putând fi reprezentant  ori definitoriu pentru o stare, o etapã, un grup social. Monologul evolueazã cãtre reprezentãri ale umanului alterat, mistificarea la care a fost supusã societatea  româneascã lipsitã de o viabilã instanþã moralã. Priza asupra  problemelor existenþei  contemporane îl determinã pe Nicolae Pârvulescu sã-ºi plaseze eroul-camerã de rezonanþã într-un  conflict de interese provocat de arghirofobia  rudelor sale. Democratura prelungitã a fãcut ca oamenii sã suporte metamorfoze surprinzãtoare ducând la coliziuni violente  de ordin social, moral ºi afectiv.

Alte douã „personaje-destin“ – „Nicu Tomescu“ ºi „Victor Motroc“ (vol. al II-lea) -  reverbereazã rãsturnarea valorilor morale într-o perioadã de crizã acutã provocatã de dezumanizare. Romanul este populat de o suitã amplã de personaje atent desenate, chiar cele efemere devenind memorabile: învãþãtorii Ilie ºi ªtefan Mãnescu, popa Gavrilã, nenea Stancu, Glaipãr, doctorul Tudor Stamin, juristul Vasilescu etc. Un labirint de oglinzi îi oferã portretele feminine: Ancuþa, Raluca, Monica, Mioara, Ileana, Ionela.

Al doilea volum, deºi mai dinamic ca ritm narativ, pãrea sã evolueze, treptat, cu multe variaþiuni melodice ºi ruperi de ritm, cãtre un hapy-end. ªi totuºi! Încã o justiþie – cea divinã (adesea neîndurãtoare chiar cu cei mai buni?!) – avea sã hotãrascã un final dramatic, zguduitor. Ionela Stamin, poate cel mai frumos portret feminin din roman, aºteptatã de toþi pentru a reveni în þarã din State, avea sã sfârºeascã tragic, prin sacrificiul sãu în numele datoriei de medic, salvând vieþile celor sinistraþi ameninþaþi de uraganul Katrina.

Scriiturã personalizatã, de un evident rafinament stilistic, îºi asigurã combustia prin elemente banale dar priza la real, plonjarea în cotidianul alterat, produc imagini care conduc la o criticã de fond. Mici istorii, viaþa nespectaculoasã (trãitã) coabiteazã cu fina intuire a psihologiilor umane. Elaborat cu luciditate dar marcat de  sinceritatea observaþiei, propunând dileme de existenþã ºi conºtiinþã într-un larg registru de nuanþe moral-sentimentale, romanul probeazã calitãþile incontestabile ale romancierului Nicolae Pârvulescu, capacitatea sa de a explora, cu aceeaºi dezinvolturã, medii diferite. Cu inteligenþã ºi acuitate, atât speculativã cât ºi artisticã, Nicolae Pârvulescu oferã cititorului stãri de lucruri, pe care acestea va trebui sã le (re)aºeze, într-o anumitã ordine, între normele existenþiale. Eul creatorului, de altfel multiform, printr-o suitã de mãºti – ipostaze – travestiuri, recomandã un anume tip de învingãtor marcat de, anume, trãsãturi general-umane, comunicabile prin situaþiile relevante: onestitate intelectualã, consecvenþã moralã, nevoia de adevãr, echilibru ºi luciditate. Intruziunile unei realitãþi cognoscibile, acoperind o arie întinsã de informaþii, provocate atât de experienþa culturalã cât ºi de cea existenþialã, pigmenteazã  textura naratologicã antrenând ºi alertând lectura.