Consacrată ca poet (cele şapte volume de poezie sunt ipostazieri ale interiorităţii – călătorii iniţiatice în sinele profund al fiinţei) Simona-Grazia Dima propune un volum de eseuri şi comentarii critice – Labirint fără Minotaur (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, 183 pg.), cu o postfaţă semnată de către Mircea Horia Simionescu. M-a surprins o anume consonanţă între titlul uneia dintre cărţile mele – Minotaurul şi Floarea de Crin şi titlul ales de către Grazia Dima. Eu îmi explicam titlul ales prin prioritatea şi puritatea actului creaţiei şi atitudinea criticului mai mult sau mai puţin „minotaur“. Orice titlul reprezintă o cheie, o sugestie. Într-un incipit „De ce fără Minotaur“ Simona Grazia Dima se dezvăluie: „literatura, din perspectiva mea, este un labirint, iar înaintarea în ea, una plină de pericole, topite însă în pură iridiscenţă. Un labirint… menit să atragă atenţia asupra infinităţii de jocuri ascunse în textul literar“. Exegeta îşi continuă raţionamentul: „sensul e să ieşi din labirint cu totul nud (neatins de prejudecăţi ori de clişee), fără cicatrici literare, literatura să fie pentru tine o poartă nu o temniţă. Nici un minotaur care să te sfâşie, doar picurul de miere al bucuriei lecturii“. Pornită din dragoste şi respect pentru scriitura artistică, Simona Grazia-Dima consideră, cu modestie, cartea sa „mai degrabă un sinuos autoportret de cititor (nu atât de narcisiac, cât fidel sieşi) decât o lucrare sistematică“.

Rafinata poetă, Simona-Grazia Dima probează, de data aceasta, temperamentul cercetătorului – apropierea cu calm, interes şi un bun simţ al echilibrului, de faptul literar artistic. Ghid sintetic şi totodată artistic, dovedind experienţă şi extinsă informare privind fenomenul literar de strictă contemporaneitate, volumul este structurat pe două largi componente. Prima dintre acestea, cu un titlu nichitastănescian, „Fanta în real“, antologhează 26 de autori în 20 de cronici, fiecare cu un titlu incitant. În „Transpoezia“, analizând câteva poeme ale Magdei Cârneci, concluzionează: „apare ca o autentică poetă: vocaţia ei ultragiată nu se lasă reformulată sau transformată, în pofida epuizării incluse în acest timp pervers al vieţuirii noastre, devenit insensibil la sacru şi la fervoarea câte unui neoromantic răzleţ.“

„Poetul şi daimonii săi“, pornind de la volumele „O sută de poeme“ şi „Exerciţii de absenţă“ semnate de Gabriel Chifu, îl ipostaziază pe acesta comparativ cu contemporanii săi: „Filonul mistic şi metafizic este prezent, cu discreţie, în toate interstiţiile poeziei lui Gabriel Chifu /…/ Gabriel Chifu este cu mult mai introvertit decât Marin Sorescu, el glumeşte sensibil mai puţin, iar anecdotica sa e tragică; faţă de Nichita Stănescu este mai sistematic şi mai puţin ludic, făcând apel la un limbaj mai precis, mai aplicat, ba chiar mai intelectualizat“. Dan C. Mihăilescu, „exersat în percepţia paradoxală a realităţii şi, deopotrivă, cea a realităţilor paradoxale, şi-a găsit spre contemplaţie, analiză şi comprehensiune, obiectul ideal: Bucureştiul („Carte de bucăţi“).

„Mic îndreptar de graţie literară“ („Ceva care seamănă cu literatura“) îl remarcă pe Alex. Ştefănescu: „ochiul critic este aţintit exclusiv asupra materiei informe a non-literaturii, de unde o anumită ambiguitate /…/ iar dacă diagnosticile sunt, de fiecare dată infailibile, nu totdeauna argumentaţia verdictului negativ este convingătoare“. În „Expresivitatea cotidianului“ sunt alăturaţi doi poeţi: „În descendenţa acestei «direcţii», aflăm şi doi autori contemporani, Mariana Ionescu şi Ioan Holban, ale căror miniaturi consună, prin importanţa dată detaliului existenţei, prin învestirea cotidianului cu demnitate“. Alte secţiuni, „Transferul magic“ (Vasile Igna), „Fractalii realităţii şi ai imaginaţiei“ (Dan Bogdan Hanu), „Farmecul discret al monografiei“ (Viorel Marineasa, Gabriel Stănescu), „Esteticianul – contemporanul nostru“ (Radu Voinescu), „Galerie de portrete în mişcare“ (Nicolae Coande), „Numărul de aur“ (Mircea A. Diaconu), şi altele, probează intuiţia sigură şi talent capabil de reflecţii majore. Mozaic critic, cu puncte de vedere concret motivate, surprinde prin concentrarea şi logica observaţiilor. Apelând la o relectură – „Înţelepciunea trecerii“ (Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu) – exegeta probează aceeaşi profunzime a capacităţii de pătrundere: „Geo Dumitrescu a avut concepţii de stânga, dar i se recunoaşte meritul de inovator în poezie şi de bun poet“; „aventura poetică a lui Geo Dumitrescu este, fără îndoială, una meditativă“, „s-a remarcat rafinamentul formal al liricii, ştiinţa cu care uzează de modalităţi complexe pentru a-şi camufla ori disimula sentimentele.“ Referitor la Eugen Jebeleanu constată: „el îşi compune, în „Arma secretă“… un profil de înţelept în sensul vechi al cuvântului, de om pentru care viaţa şi expresia ei fuzionează.“

Concepută sub forma unor prelegeri colocviale, suita de cronici şi eseuri critice susţine apetenţa Simonei-Grazia Dima pentru genuri literare diferite; cu acelaşi rafinament intelectual, într-o derulare discret patetică, autoarea abordează poezia, proza, eseul, interviul etc. panoramând un spaţiu larg al fenomenului literar românesc contemporan şi bolgiile labirintice ale acestuia.

Cel de-al doilea compartiment, mult mai amplu, relevă deschiderea exegetei către fenomenul multi-cultural. Intitulată „Banda lui Moebius“, suita de eseuri oferă „un efect de spaţialitate cu totul aparte“. De reţinut titluri ca „Trei poete britanice contemporane“, „Credinţa în ficţiune“ (Takasih Arima), „Vocile iubirii (o antologie din lirica universală), „Viziune continuă“ (Georg Trakl), „Provocare maximă“ (Charles Baudelaire), „Hotarul îmbrăţişează cele două lumi“ (Stéphane Mallarmé). Cel mai cuprinzător dintre eseuri (şi poate cel mai interesant?) este „Incursiuni în spiritualitatea islamică“ – „În mers pe banda lui Moebius“. În acest excurs larg despre această „lume“ rămasă încă misterioasă şi necunoscută pentru europeni, autoarea eseului oferă câteva „mostre elocvente, marcate de un paradox al semnului literar“ – pe de o parte „insolitul“, pe de altă parte „aerul de unitate, de convergenţă cu năzuinţele umane, în accepţia lor cea mai generală“. Subcapitolele „Prin densitate, spre armonie“, „Metaforă şi revelaţie“ (Coranul), „Ierarhia luminilor“ (Al-Ghazali), „Calea intuitivă“ (Poezie mistică sufită), „Un Robinson metafizic al evului mediu arab“ (Ibn Tufayl), „Legitimitatea mistică a filosofiei“ (Ibn Ruşi), „Divinul ca seducţie infinită“ (Jalaluddin Rummy), „Rigoarea distilată poetic“ (Ibn Arabi), redescoperă o lume fascinantă, „glisare într-o altă dimensiune“, textele luate în discuţie oferă „senzaţia de stranietate“, altfel spus o cale spre absolut.

Simona-Grazia Dima dovedeşte, cu această antologie critică, o profundă capacitate de a recepta şi a discerne valoarea actului creator, fără a stabili ierarhii, vector de artă posedând rafinament şi o ştiinţă a lecturii care îşi probează profesionalismul şi buna credinţă de a efectua o „critică de duminică“.