Distins om de cultură, capabil să se exprime (creativ) în mai multe limbi publicând cronici şi eseuri de fenomenologie literară, Ara Alexandru Şişmanian este şi un veritabil creator de literatură (polemică) pe spaţii largi: „Triptic“ („Priviri“, „Ochiul orb“ şi „Tireziada“), hexalogia „Migrene“ îşi continuă periplul literar cu un nou ciclu Absenţe din care primul volum apare sub egida Ramuri (Craiova, 2009, 104 p.). Victimă a propriei superbii (la 4 martie 1977 semnează Apelul pentru respectarea Drepturilor Omului din România lansat de scriitorul Paul Goma), după un îndelung şir de persecuţii politice, ce vor determina exilul în Franţa după 1983, Ara Alexandru Şişmanian, meticulos, „construieşte“ opere de proporţii în asociaţii ideatice.

Prezentul volum, dedicat „lui Nichita Stănescu, care vidul reinventând, mi l-a făcut cu visul cadou sau neantului ce mi s-a dat în dar şi căruia mă dărui – cu chipuri sau făr’ de – cunoscute sau de nerecunoscut“, are o argumentare justificativă privind motivaţia alegerii temei: „în fond – tot inabsentul e demonic/unde - cu ochiul mereu mai afară / inexplicabil cenuşiu ca o trombă de absenţă / merg pe o coardă întinsă între două puncte şi tot ce depăşeşte suprafaţa corzii cade într-o vacuitate de litere“. Creatorul unei lumi de cuvinte, univers coerent de gânduri şi trăiri, sintetizează nelinişti şi angoase dintr-un spaţiu/timp personalizat.

Poetul, „horticultor al absenţelor udate cu silabe“, se simte „tezeu în labirint visându-şi minotaurul ce-l doarme“, se simte frustrat şi îşi construieşte o interioritate: „mă caut pe mine
şi-mi caut absenţa de mine / nu mă caut unde sunt absent – orgasm total lipsit de interes /…/ nici cum – nu-mi caut declinarea absenţei ci absenţa însăşi /…/ singura pe care trebuie să-nvăţăm s-o eşuăm ca s-o descoperim până la capăt.“ Aglomerarea de trăiri/meditaţii nu intră accelerat, nu suferă: „da, mă incită să caut cuvinte – să le respir adânc până le dizolv într-o uitare de pace – şi-apoi, cu alb să le scriu în noaptea paginii.“ Fulguraţii de gând izbucnesc spontan chemate de „noaptea văduvă“: „sunt înconjurat de silabele mele – de privirile mele / de silabele mele fără nume ce mă spun neîncetat“. Pe un portativ estetic, Ara Şişmanian îşi exprimă concepţia despre artă: „creaţia e poate aplombul unei polilecturi plutind pe intuiţie şi eroare / cu litere parcă rătăcite printr-o eczemă de franjuri.“

Demers în propria conştiinţă, bogăţia şi varietatea emoţională comunică o succesiune de stări sufleteşti glisând către reflecţii, trăiri lăuntrice de experienţe existenţiale: „speranţa mi se rostogolea mereu pe tot soiul de urme ca nişte lacrimi însângerate“ (persecuţiile după 1977?). Privire pătrunzătoare, profundă, scoate la lumină adevăruri discrete, aluzii despre o societate alienată: „cine cinează cu cine – dar mai ales cine cinează pe cine /…/ zgomotul sîngerează din toate potecile neadevărului – oglinda ascunde fantasme de fildeş“. Amestec de imagini dezvăluie, în detalii revelatorii, o realitate alterată de lipsa de comunicare: „nicăieri e peste tot – nimeni e peste tot – nimic e peste tot / ne luăm nimeni cu nimeni de mînă şi dansăm prin nicăieri – nicicând – ca nişte clipe ce nu-şi mai trec ci-şi plutesc efemerul“.

Teme şi motive diverse consonează în ideea salvării de la uitare prin fidelitatea faţă de noi înşine: „ca o memorie umedă de amnezie / reamintirea îşi scutură absenţa absenţa de pulbere.“ Experienţa contemplării ipostaziază un cumul de senzaţii dramatice: „o ceaţă – o greaţă idilic ipocrită / chipul meu improbabil – jumătate carne evaporată-n cuvânt – jumătate cuvânt evaporat în carne / un dublu abur – cu un ochi vorbindu-şi tăcerea – cu celălalt tăcându-şi vorbirea.“ Fluiditatea temelor şi motivelor nu împietează unitatea volumului ci doar o nuanţează. Imagini caleidoscopice se întrunesc, se completează oferind „oglinda“ societăţii alienate: „te întuneci pe măsură ce alergi urmărit de întuneric – şi întunericul e o deghizare ce se aţine după tine / intri în vaginul unde stă ascuns ochiul şi alergi prin el – şi ochiul te urmăreşte ca o amprentă – ca un labirint pe care-l derulezi / şi te întuneci – întunecând singurătatea şi chiar noaptea“ - „în fond, toată lumea este singurătatea mea.“ Explorare a realului, frecvent apare solitudinea („absenţa creşte în unu şi scade în doi“) şi angoasa, exprimată plastic („toţi plecăm zidiţi în cărămizile paşilor nu ca să ajungem ci ca să ne despărţim / pendulăm între amnezie şi aşteptare prea absenţi ca să putem alege /…/ începutul absenţei e fără îndoială tăcerea – prins în tăcere persistentă trupul se dizolvă fără ca prezenţa absentului să fie abolită.“ Jocurile de cuvinte, unele exprimări şocante, plastice, frivole, sunt motivate prin aceea că surprind o realitate percepută şi de către ceilalţi: „insulină / lumină – insulumină – insulă – sau o vrăjitorie de nisip comestibilă / sperma pune multe întrebări din cele mai fertile / absenţa le răspunde în chip creator / orice ce-orice cum îşi răspund reciproc – şi se suprimă idem.“

Excursul tematic se încheie cu o concluzie formulată lapidar: „în fond – tot inabsentul e demonic.“

Volumul probează o vocaţie autentică (evidentă încă din volumele anterioare), rigoarea expresiei şi bogăţia luxuriantă atât a ideilor cât şi a lexicului. Departe de a cădea în manierism, Ara Alexandru Şişmanian caută să se exprime într-o manieră originală şi personală. Experiment, probă iniţiaică, creaţia sa, marcată de gustul pentru excentric, surprinde realul imediat la alte dimensiuni, desprizând realităţi paralele, virtuale, căutând hotarul dintre salvare şi rătăcire. Polemist acut, gândeşte liber şi personal meditând în formule lapidare care însă se completează reflectând o stare de continuă tensiune, în care setea de alteritate ţine de identitate, de fidelitatea noastră faţă de noi înşine. Coerenţa volumului „absenţe“ probează o conştiinţă artistică puternică, „produsul“ unui artizan ireproşabil.