Universitarul craiovean Ştefan Vlăduţescu, cu perseverenţă, îşi personalizează o carieră pe mai multe paliere: critică literară, eseistică şi, îndeosebi, teoria cunoaşterii – disciplină pe care, de altfel, o predă la universitate. Prezenţă activă în prestigioase reviste literare craiovene, dar nu numai, extrapolează, prin lucrările sale, acest domeniu al comunicării, mai curând teoretizat prin exegeze stenice, urmărind, prin rapel, incursiuni în epoci şi etape relevante, concurenţa la definirea domeniului.

Încă de la volumul de debut (Informaţia – de la teorie la practică, 2002), Ştefan Vlăduţescu s-a angajat, perseverent, în decriptarea unui domeniu mai puţin sondat şi ilustrat. Continuându-şi investigaţiile în domeniu, provocare intelectuală de fiecare dată, publică o suită de eseuri, erudite şi rafinate, ce se fac remarcate prin luxurianţa ideilor impregnate de varii cunoştinţe din domeniul filosofic, istoric, social. Cu fiecare lucrare, se prefigurează noi şi importante realizări ale potenţialului său creator. După Comunicarea jurnalistică negativă (2006) scoate o nouă lucrare (a opta!) pertinentă, prin vaste trimiteri, deosebit de profundă în analiza fenomenului luat în discuţie – Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului (Ed. Sitech, Craiova, 2009, 250 p.), în care abordează o problematică deosebit de aplicată (şi actuală) de altfel, enunţată într-un larg generic.

Remarcabilă şi complexă investigaţie, excurs teoretic articulat, aceasta se deschide printr-un preambul, Evenimentul comunicaţional, care „tematizează raportul dintre comunicarea intenţionată vs. Comunicarea neintenţionată“. Construcţia opus-ului, ilustrată prin analize profunde şi pătrunzătoare este relevată de titlurile secvenţelor (18). Dintre secţiunile lucrării, structurate organic, aş selecta câteva, considerându-le mai relevante: Interacţiunea comunicaţională, Raportul dintre mesaj şi discurs, Situaţia de comunicare, Competenţa social-comunicaţională. Instanţa de comunicare, Convicţiune şi persuasiune, Persuasiunea, formă de influenţă. Capacitatea de sinteză este relevată de înregistrarea directă a varii forme de manifestare a domeniului pe care îl descrie şi circumscrie, oferind o viziune globală şi de profunzime: Discursul ceremonial, Discursul impozitiv, Contractul de comunicare. Tezaur de informaţii, acestea se reproduc distilând şi încapsulând date ce facilitează studiul mecanismului comunicării. O secvenţă mai cuprinzătoare se dovedeşte Axiomele comunicării. O contribuţie românească: Axioma Rusch-Dinu, care distinge cogitaţii fundamentale: axioma imposibilităţii de a nu comunica (1), axioma nivelurilor comunicării (2), axioma punctării secvenţei de fapte (3), axioma a patra: „Oamenii utilizează două moduri de comunicare: digital şi analogic“. Axioma a cincea: „Orice schimb de comunicare este simetric şi complementar. După cum se bazează pe egalitate sau pe diferenţă“; axioma a şasea: „Comunicarea e un proces continuu şi ireversibil ce presupune acomodare şi adaptare“; axioma situaţiei de comunicare (7): „actele de comunicare sunt în mod fundamental supradeterminate de situaţiile în care se înscriu“.

Discursul pragmatic, bazat pe rigurozitatea necesară, este motivat prin fraze şi expresii citabile, instructive şi interesante. Sistemic ordonată, lucrarea urmăreşte desfăşurarea ciclică a fenomenului comunicării sub toate înfăţişările sale. În secvenţa Universitatea manipulării (după ce urmărise Persuasiunea, formă de influenţă, Minciuna în comunicarea persuasivă, Seducţia ca operaţie de comunicare persuasivă, Mitul, ca operaţie persuasivă), apreciază că „Manipularea utilizează «pseudo-informarea», se conturează prin obscurantism şi/sau prin publicitate mascată. Parainformarea constă în a substitui informaţii autentice, aspecte minore senzaţionale şi personalizate ale acesteia, subinformarea şi suprainformarea“.

Ansamblu complex, cu multiple rezonanţe, lucrarea se remarcă prin diversitatea câmpurilor de investigaţie ce probează erudiţia autorului. Desfăşurare amplă, stratificată, urmărind o anume arhitectură, opus-ul se impune prin forţa observaţiilor. Speculativ în gândire, Ştefan Vlăduţescu se dovedeşte pertinent şi perfect motivat prin judecăţile propuse. Spiritul percutant şi îndeosebi acribia cercetătorului sunt demonstrate de aparatul bibliografic (amplu şi sugestiv) ce însoţeşte fiecare secvenţă (aparent, dar posibil şi un eseu independent).

Carte-referinţă subordonată scopului informativ şi interpretativ, instrument de lucru complex, pentru domeniul de activitate didactică, volumul se adresează, în primul rând, celor interesaţi de comunicare, sociologie, relaţii publice, presă, dar prin diversitatea informaţiilor şi prin limbajul colocvial poate interesa orice persoană care doreşte să-şi lărgească orizontul cultural.