Consecvent în ideea de a oferi o amplă frescă a unei societăţi aflate într-o prelungită democratură, Ion Floricel publică ediţia a II-a a romanului A fost o lume… (Ed. Ramuri, 2010, 458 pg.). „Carte esenţializată“, corolar al activităţii literare, volumul adună cu titlu de identitate primele romane, referenţiale de altfel: Ancheta s-a sfârşit în zori, Pământ însângerat, Iubirile care ucid, Castelul, Singuraticul şi Taina.

Acum romanele (experienţa de o viaţă a autorului) curgând unul din celălalt, ansambluri armonizându-se, oferă o altă ipostaziere, care reflectă unicitatea viziunii romancierului. Construcţie amplă, romanul desprinde fapte, evenimente, conflicte sociale, de-a lungul a aproape două decenii: „Era în vara anului 1988 – Se făcuse anul 2006“. În fapt însă, prin incursiunile în ambientalul copilăriei, „Ţinutul Teicanilor“ – devenit spaţiu de referinţă în literatură – sondajul scriitorului glisează conturând etape de viaţă şi tulburătoare amintiri dintr-o altă lume mai puţin debusolată.

Discursul romanesc, prin decupajul spaţial şi alternarea de planuri bine conduse, proiectat pe mai multe paliere, devine polifonie surprinzând o diversitate de caractere, tipologii fracturate, aflate în relaţii conflictuale, profunde: sociale, politice, de dragoste, de călătorie etc. Pe de o parte, sunt înfăţişate conflicte dramatice din lumea satului, aflat, de acum, la o cotitură socială uneori ajungându-se la crimă. Dezvăluirea şi relevarea unor adevăruri crude despre setea de avere şi putere face parte din profesionalismul autorului.

Scriitorul urmăreşte, cu minuţiozitate psihologică în mişcare, dublura personajelor prin care decantează fenomenele vieţii pentru care întrebările şi confesiunile se constituie ca un scenariu nesfârşit. Ion Floricel creează personaje memorabile, unele de o mare curăţenie morală ca Paul Ulmeanu, Mihai Cojocaru (procurorul ce anchetează cele două crime), dr. Corneliu Botea, Marinaş Olaru.

Desigur, multe dintre evenimentele narate sunt o împletire între o realitate cognoscibilă şi ficţiune – dar prin experienţa prelungită de magistrat Ion Floricel are o imagine concretă a societăţii uneori viciate de grozave inegalităţi, a unei lumi cu tarele sale. Un palier important al romanului îl ocupă o ipostaziere a justiţiei unde nu totdeauna domnesc dreptatea, adevărul şi echitatea profesională. „Castelul“ (Parchetul), pentru care are reflecţii acide, este populat de carierişti asemenea lui Valerie Floroiu, Horia Diaconu, Gogu Coveianu. Este tipic cazul de trafic de influenţă practicat de către avocatul Bleahu – care însă va primi, pentru faptele sale, o pedeapsă „divină“ (?) chiar din partea fiului său Coco Bleahu (cel mai oneros personaj al romanului, capabil, din lăcomie, să vândă până şi covorul tatălui său).

Scenariu profesionalizat surprinzând percutant fragmente ale realităţii, romanul are o cursivă naturaleţe. Titlul romanului, A fost o lume… acoperă doar în parte valoarea ideatică a cărţii. A fost o lume, şi dacă da, s-a schimbat ceva (în mai bine)? Radiografie amănunţită a unor fenomene sociale, romanul e bazat pe contextul eveniment şi pe rafinarea unei societăţi alienate.

Volumul se încheie prin demolarea demagogiei unei guvernări care, bazată pe minciună, speculează, civic, buna credinţă a unui popor blazat, dezgustat până la „inconştienţă – finalul e deosebit de actual: „Europarlamentarii «magnetizau» atragerea de sine, în timp de americanii trăgeau de silita tragere în tine“ Se recunoştea cameleonismul, schimbarea peste noapte a convingerilor, în funcţie de interese. Politicienii, gazetarii, scriitori şi chiar academicieni confirmau ciudata mentalitate, scribălăii (gazetarii), dornici de popularitate şi lacomi de bani, slujeau fără ruşine interese meschine, cultivând presa de scandal şi lovind în oameni cu intenţia de a-i compromite, de a abdica de la deontologia profesională. (…) Cea de-a patra putere în stat, alături de legislativ, executiv şi judecătoresc, acţiona după interese, fără pic de milă, iar împreună cu preşedinţia transformaseră viforul din 1989 în amăgiri şi libertăţi de acţiune, ce implicau în sine existenţa răului (…). Pentru marea masă de oameni, greutăţile şi nenorocirile se lăsau, fără să fie „pricepute“, cu schimbări incompatibile fericirii.“