Traducere de Irina Georgescu

Sociopatologia cuvântului cotidian. Personajul-idee (p. 261-271)

Punerea sub observaţie a cuvântului.

Întrebuinţarea, rostirea: răul interior regăsit la Céline este acelaşi cu al lui Flaubert, acela al unui limbaj golit de spontaneitate, mincinos, mereu de gradul al doilea, viclean sau îndobitocit, pe care scriitorul nu-l mai poate privi, căzut în ironia grotescului trist. Confruntat cu descoperirea unor falşi prieteni, naraţiunea va încerca să restabilească sensul disimulat al cuvintelor, înlocuind cuvintele tendenţioase cu cele adevărate. Astfel, în vreme ce frazeologia oficială a puterii asociază războiul cu noţiuni ca „datoria”, „onoarea”, „patria”, monologurile lui Bardamu îl asimilează cu o crimă, cu o violenţă a societăţii întoarse nu doar împotriva duşmanului, ci şi împotriva propriilor cetăţeni condamnaţi la o moarte premeditată: „asasinat”, „voinţe de omucidere”, „carnaj”, „condamnat la moarte”. Romanul este forţat să reevalueze cuvintele. Care e cel mai sănătos punct de vedere: să fii bolnav de frică, literalmente, asemenea lui Bardamu, sau să fii patriot?

[...] majoritatea decretează cine este nebun şi cine nu este (p. 61).

Era într-adevăr nebun? Când lumea se-ntoarce pe dos, eşti nebun să întrebi de ce ne omorâm între noi, fiind clar că suntem catalogaţi drept nebuni pentru mai puţin de-atât (p. 64).

Graniţa între normal şi patologic se înceţoşează. Societatea tinde fără îndoială să înscrie raţionalul în logos (confundând ideologia dominantă cu adevărul şi slujindu-se de câţiva termeni intangibili deveniţi Tablele Legii): definiţiile lui Bardamu resping această pretenţie. Mult mai înainte, eroul este nedumerit despre un cuvânt pus în relaţie cu Robinson:

Laş cum era, o ştiam şi eu, o ştia şi el, aştepta mereu să fiu salvat de adevăr, dar cu toate acestea începeam, pe de altă parte, să mă întreb dacă existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... Îmi spuneam că putem găsi întotdeauna în orice om ceva pentru care este pregătit să moară neîntârziat şi, pe deasupra, mulţumit. Numai că această ocazie de a muri atât de frumos nu apare niciodată, această ocazie pe care o aştepta cu plăcere. Va muri atunci aşa cum va putea, în altă parte... Nu va rămâne decât imaginea unui nătărău şi a unui laş pe deasupra pentru întreaga lume, deloc convins de ceea ce a reuşit, atâta tot. Doar în aparenţă laş (p. 329).

Bardamu este neîncrezător faţă de cuvinte, dar în egală măsură excepţional de atent, pentru că nu vrea ca adevărul să-i scape prin inadecvare. Se aşteaptă la una ca asta de la limbaj, să apară dintr-o dată, fără îndoială pieziş, într-un moment sau altul. De aici derivă obligaţia epuizantă de a fi numai ochi şi urechi, de a-i pândi revelaţia. Însă fără succes. Alături de scornelile făţişe, se află adevărurile pierdute:

După ani, când ne gândim din nou la asta, ne dorim să recuperăm cuvintele spuse de anumite persoane şi chiar pe acei indivizi ce le-au rostit pentru a-i întreba ce au vrut să ne spună... Dar ei sunt plecaţi de mult!... Nu avem suficient de multă pricepere să le înţelegem pe toate... Am vrea să ştim dacă nu cumva şi-au schimbat părerea vreodată... Dar este prea târziu... S-a terminat!... Nimeni nu mai ştie nimic de ei. Trebuie să ne continuăm drumul singuri, în noapte. Ne-am pierdut adevăraţii tovarăşi de drum. Nu doar că nu le-am adresat întrebarea potrivită, adevărată, când încă mai era timp. Alături de ei nu o ştiam. Om pierdut. Suntem mereu în întârziere. Acestea nu sunt decât regrete care nu ne asigură existenţa (p. 378).

Apoi, nu auzise decât vocile noastre, dintre noi, şi tot ceea ce părea să fie prea aproape de a spune, fără să spună însă niciodată (p. 295).

Auzul plutitor al lui Bardamu cerne cuvintele pentru a nu detecta decât o „muzicuţă” în care năvăleşte intimitatea, de altfel, refuzată.

(Recitind din Céline fragmentul despre întâlnirile ratate, îmi vine în minte o scenă din Un barbar în Asia, text aproape contemporan cu Călătoria. Michaux este în India:

De unde provin aceste pasaje în care comunicarea eşuează iremediabil, paragrafe ale unor întâlniri ratate (să ne gândim poate şi la trecătoarea baudelairiană) întâlnite de-a lungul lecturii, care par să fie momente de reuşită în planul scriiturii? Ca şi cum, în aceste momente de decădere a limbajului – de cuvinte, de priviri – scriitura irizează justificarea propriei existenţe, certitudinea necesităţii sale. Asemenea înotătorului care trebuie să atingă fundul apei, şi limbajul, dintr-un impuls, revine. Scriitura nu speră să recucerească o plenitudine, totuşi îşi simte vocaţia. De aici, porneşte în surdină, chiar în contradicţie cu intenţia iniţială, o lejeră jubilare a frazării, o intensitate a cuvântului spus, chiar în momentul în care subiectul părea să capituleze.)

Mă interesase să ştiu dacă ea, mătuşa lui Bébert, se gândea vreodată la ceva. Nu, nu se gândea la nimic. Vorbea monstruos de mult, fără ca să se gândească vreodată.

În plus, în legătură cu aceeaşi formă de comunicare, extrage logica propriilor divagaţii:

O ascultam fără ca niciodată să o întrerup, eram ca înţepenit. Încerca să mă facă să-mi aduc aminte toate calităţile blânde pe care le avea Bébert, etalându-le cu destul de multă dificultate pentru că nu trebuia să uite niciuna, şi atunci reîncepea; apoi, când totul părea să fie bine, după ce-mi povestise toate împrejurările înţărcării lui, găsea din nou o calitate cât de mică a lui Bébert, pe care trebuia negreşit să o pună în rând cu celelalte; atunci, relua întreaga poveste şi, dacă mai uita câte ceva, era nevoită să se smiorcăiască niţel, neputincioasă.

 1 Ferdinand Bardamu este protagonistul romanului Călătorie la capătul nopţii (Voyage au bout de la nuit, 1932) de Louis-Ferdinand Céline. Prenumele personajului-narator Ferdinand face apel la biografia autorului, în vreme ce Bardamu este format din termenul „barda” (pop. raniţă, efecte militare, bagaje incomode cărate de soldaţii din Primul Război Mondial) şi „mu”, participiul trecut al verbului „a se mişca” („mouvoir”). Pe măsură ce naraţiunea avansează, protagonistul este forţat să renunţe la „bagajul” de siguranţă, optimism şi moralitate. [n. tr.]

 2 Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii (1932), p. 88. Toate indicaţiile referitoare la pagini fac trimitere la ediţia Pléiade, Romans, 1981.

 3 Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene (1901), capitolul „Amintiri din copilărie şi «amintiri-ecran»”.

 4 Henry James, Ambasadorii (1903).

 5 Henri Michaux, Un barbar în Asia (1933).

 6 În Moarte pe credit (Mort ŕ credit, 1936), personajul este închis în muţenia sa (aflat în Anglia) sau îl lasă să sporovăiască pe vorbăreţul Courtial: „Vorbea enorm de mult... mereu, tot timpul... Eu ştiam să ascult foarte bine... Tatăl meu!... Anglia!... Am ascultat peste tot... De atunci am acest obicei!... Nu mă deranjează deloc! Nu am nevoie să mi se răspundă. Astfel l-am atras... Tăcând din gură...” (p. 850)