Traducere din franceză de IOAN LASCU

PHILIPPE MATHY (n. 1956) este un remarcabil poet al literaturii belgiene contemporane. Placheta de versuri Calea vântului (Chemin du vent) a apărut la Editura Medusa în 2012. Cel mai recent volum este însă Sous la robe des saisons (Le Taillis Pré, 2013). Alte cărţi de poeme semnate de Philippe Mathy: Un automne au creux des bras (L’herbequitremble, 2009), Une eau simple (L’herbequitremble, 2005), Jardin sous les paupičres (Le taillispré, 2002).

Un credo al poetului: „Când orice poem îţi pare zadarnic, continuă să scrii, orice s-ar întâmpla. Poezii sau simple note, n-are importanţă, crâmpeie ale zilelor prozaice scoase dintr-un foc a căruicăldură o simţim fără a-i percepe întotdeauna lumina.”

Moto

Anne Sylvestre

1

Mergem pe jos.

Ieşind dintr-o margine, mărşăluim pe marginea vieţii,

Mergem pe jos către altă margine.

Mergem pe jos

Mergem pe sârmă spre zările lumii

Pe unde trec anotimpurile

Să ne arate cum trecem.

Mergem pe jos

Orbi la transparenţa unui infinit care ne poartă

Fără ca noi să ştim.

2

Umbra tremură cum un cântec. Umbra tremură în drum, înteţeşte lumina. Poteca înserării se duce până în străfundul ochilor. Nu-i încă noapte, de-abia suflarea buzelor ei peste feţele noastre.

Am vrea deja, în tăcerile unui somn liniştit, să strivimstele în căuşul mâinilor să le aflăm mireasma, să le amestecăm cu muzica paşilor noştri, să trecem printr-o nouă dimineaţă.

3

Pe calea poemului, aş vrea să aflu cuvinte adunate dintr-un izvor prea curat; cuvinte limpezi, mirate de transparenţă. Dar hârtia le soarbe cerneala, pe pagină nu lasă decât umbre. Uneori ele se zbat cum aripi de păsări, poate pentru ca boarea pe care o stârnesc să ne aducă aminte de prospeţimea izvorului.

4

Rumeguş risipit printre frunzele moarte. Sori albi pe rondčlede trunchiuri tăiate, lăsate acolo ca nişte tam-tamuri pe care să vină lumina să joace.

De ce atâţia arbori doborâţi la pământ? Nu ştim de ce. Timpul nu stă de răspunsuri, ci de cum trece timpul, de toamna ce se înroşeşte precum butucii împinşi în sicriele sumbre ale focului ce mistuie lemne.

5

Câteodată ne cutreieră un înger,

Precum o absenţă,

Un râset din care n-am prins

Decât străvezimea.

Un afluent ne-a unit

Cu singura grijă

De a ne împreuna cu apele noastre.

Înaintăm mai puternici,

Chiar fără să ştim că,

În mai adânc de noi înşine,

Un chip

Ni s-a dăruit ca să dispară.

6

Nicicând nu voi coborî din cerul de octombrie în acele zile senine când lumina pare a regăsi gustul apei, gustul aburcatului domol către al ei înlăuntru. Ea nu se târăşte, nu tremură, nu ni se bagă cu de-a silaîn suflet ci doar se mulţumeşte să fie acolo, pretutindeni, aici, aiurea, ca un suflet tihnit care ar curge pe epidermă pentru a ne face să vedem pânzele unei plutiri pe drumuri deschise ce ne fac să uităm că iarna iar va veni.

7

Trece o pasăre spre celălalt ţărm. Umbra-i nu vălureşte apa râului. Celui care mă întreabă „Tu de ce scrii?”, îi răspund că aş vrea să fiu pasărea, râul, lumina trecerii lor.

8

Abia câţiva arbori, siluete ce se ridică precum spectrele, întru atât ceaţa totul absoarbe. Doar paşii se adună, unu câte unu, în golul din jur. Însuşi timpul toarce bumbacul cel dezlânat, umed şi proaspăt; îşi împrăştie pe pământ grăsimea să nu ne cruţe de riscul căderii. Un soare livid cade în noapte; trebuie să mergem mai departe, orice ar fi, cu speranţa unor zile mai blânde.

9

Trecem prin încă o zi

Avem pe buze încă o zi,

Ca o apă ce renunţă să rămână singură

Mai bine să se verse în ale râului unde.

Avem pe buze încă o zi

Ca lumina unui vin,

Ce colorează chipurile şi durerea.

Avem pe buze încă o zi,

Precum un nou cuvânt

Care visează să fie rostit.

10

Paşi mici molatici, de frunzele moartetrădaţi. Lumină atât de puţină şi-atâta înteţire de roşu a umbrelor. Octombrie părăsindu-ne ne dăruieşte spuma unei frumuseţi ce rămâne-n prezent pentru a trece iarna.

11

Caut un cuvânt despuiat de propriul lui cuvânt. Un cuvânt ce nu va fi decât ascultare, căldură, parfum, să-i cauterizeze rănile nevăzute din adâncuri trupeşti.

Caut un cuvânt în care tăcerea şi-a făcut cuib, în care cuvintele ţin ochii închişi, clocesc promisiunea unei păsări în stare să-arate cu ciocul flămând polul înspre care ni se duc vieţile, să ne îndreptăm către el cu paşi mai apăsaţi.

12

Tot ce se fărâmă între degete: petale uscate, bulgăraşi de pământ, lemn putrezit, nisip şi var întărit, moloz prea vechi din casele noastre, tot ce se fărâmă între degete ni se aseamănă nouă, care mergem, mergem nepăsători în palma unui timp care se îngustează.

13

Lumină strânsă între doi nori.

Ce ştim noi

despre tăcerea ce o cuprinde?

Ceea ce se deschide, freamătă, palpită

sau ca o scoică se închide,

poate ascunde aceleaşi mărgăritare

prin prundişul drumului nostru

în care cerul mirat încearcă să ne ofere

gustul unei lumini abia strecurate

care ne împinge mai departe,

foarte departe înainte

unde se întâlnesc întrebările noastre.

„De ce?”