„Intelectualitatea se crede creierul naţiunii,

dar nu e decât un rahat! ”

V.I. Lenin, Scrisoare către Maxim Gorki

Marea pasiune a Paraschivei sînt papanaşii. Momentele sale de adevărată fericire sînt cele cînd scoate bulgării gălbui din apa clocotită, îi tăvăleşte prin pesmet, apoi îi stropeşte cu zahăr pudră şi toarnă deasupra lor smîntînă din abundenţă. Îi serveşte oricui se nimereşte a fi în casă, fierbinţi. Şi-a făcut o faimă printre cunoştinţe şi e extrem de mulţumită. Viaţa i s-a scurs astfel, ani în şir, ca o lungă şi unică zi luminoasă, cu momentele sale de vîrf, cînd papanaşii aburinzi excitau nările. Dacă nu avea musafiri, şi-i pregătea pentru ea cu aceeaşi atenţie şi migală, comportîndu-se ca la un adevărat ritual. Îi mînca încet, niciodată în grabă, apreciind fiecare înghiţitură cu cîte un oftat adînc, vibrînd a satisfacţie. Uneori le adresa cuvinte drăgăstoase bulgărilor gălbui şi fragezi, ca unor mici şi drăgălaşe fiinţe vii, fără de care nu concepea raţiunea de a trăi. Era fericită Paraschiva şi nu înţelegea sub nici o formă de ce se agită oamenii din jurul său, de ce sînt nervoşi, nemulţumiţi, îşi fac tot felul de probleme, sînt neliniştiţi, spăimoşi ori... de-a dreptul nefericiţi. Cu asemenea papanaşi, cum poţi să nu iubeşti viaţa? Paraschiva privea cu nedumerire în jur şi ridica din umeri.

Într-o zi bulgării gălbui, scoşi din apa fierbinte, se întăriră pe loc ca nişte ghiulele. Uşor speriată, făcu repede altă porţie. Dar, de cum îi scotea din apă, se întăreau ca piatra. Paraschiva verifica atent compoziţia, însă nici a treia oară nu reuşi. Se lăsă sfîrşită pe un scaun unde zăcu un timp, revenindu-şi greu. Apoi continuă pînă după miezul nopţii, cu multă înverşunare. Umpluse întreaga bucătărie cu bulgări gălbui, tari ca piatra, în care nu intra nici furculiţa, nici cuţitul.

Frîntă, îşi trase un scaun în faţa ferestrei pe care o deschise larg. Se aşeză pe el şi se stinse pînă spre dimineaţa, fără dureri, în timp ce privea afară, cu ochii lărgiţi de o enormă nedumerire şi uluială.

Doamna Cireşica Pagubă a hotărît să pornească şi ea o iniţiativă particulară, doar a fost întotdeauna o femeie cu idei pe care, însă, nu le-a putut pune în practică niciodată, din vina altora. Din cauza vremurilor ostile. Viaţa ei s-a derulat ca un mosor de aţă scăpat pe trepte. A avut, timp de 15 ani, un iubit, mecanic de locomotivă. O vizita cam o dată pe săptămînă. De obicei, ajungea la ea în apartament beat şi pus pe harţă. După 15 ani de convieţuire sporadică, Cireşica l-a întrebat, hotărîtă, cînd are de gînd să o ia de nevastă. Mecanicul i-a răspuns, la fel de hotărît, că mai bine se culcă cu locomotiva decît să se însoare cu ea, ceea ce a dus la ruptura definitivă. Doamna Cireşica este o floare, ca orice femeie. Este o floare căreia apa proaspătă nu-i mai ajută să-şi desfacă petalele. Dar Cireşica este o femeie plină de energie iar noua conjunctură îi oferă şanse multiple ca să şi-o consume în mod constructiv. A citit ziarul Iniţiativa particulară, apoi ziarul Afaceri rapide, apoi ziarul Cum să faci un milion şi s-a convins de şansele extraordinare pe care i le oferă noul regim. A început, deci, să umble după autorizaţie şi a obţinut-o într-o lună, ceea ce i s-a părut un record absolut. Avea la CEC o sumă frumuşică adunată de pe vremea cînd spera să o ia de nevastă mecanicul de locomotivă. Într-o afacere nu poţi porni fără să învesteşti, firesc, şi cu atît mai bine dacă nu eşti nevoit să faci împrumuturi. Ideea doamnei Cireşica a fost pe cît de simplă pe atît de genială. Şi-a deschis o gheretă în staţia de autobuze, lipită de cea a vînzatoarei de bilete. Firma Cireşica oferea sucuri naturale şi prăjiturele de casă celor care aşteaptă mijloacele de transport în comun, făcîndu-le aşteptarea mai uşoară. Pe perioada anotimpului rece va oferi clienţilor-călători gogoşi fierbinţi să le încălzească sufletele şi să le calmeze nervii. Iniţiativa doamnei Cireşica se anunţa prosperă, pînă cînd, în urmă cu câteva zile, un bărbat şi-a lipit nasul de geamul gheretei şi i-a rînjit. Era mecanicul de locomotivă.

– Îţi merge bine, iubiţel? a întrebat-o, fără altă introducere.

– Pe tine asta nu te priveşte, i-a replicat Cireşica.

– Ba da, i-a replicat imperturbabil bărbatul, acum sînt şofer de autobuz.

– Ei, şi? dădu din umeri, ironic, Cireşica.

– Şi vom deveni parteneri, deoarece… autobuzul ar putea nimeri în gheretă, ştii tu, motor hodorogit, nu există piese de schimb, bate vântul tare…

Cireşica a făcut ochii mari şi-a vrut să spună: atîta pagubă! Dar cuvintele i-au murit pe buze. A respirat adânc, apoi a umplut un pahar mare cu sirop de mentă şi a împachetat câteva bucăţi de prăjitură cu vişine.

– Sper că n-ai lăsat vişinele cu sîmburi, cum îţi era prostul obicei, a mai zis bărbatul, dezlipindu-şi nasul de geam.

Soţia mea a spălat ieri trei braţe de rufe, cu detergent de export mirosind a primăvară. Mai exact, a folosit maşina de spălat „Automatic” care face numeroase operaţii. Dar nu usucă. Soţia m-a rugat să car rufele sus, în uscătoria blocului, uscătorie aflată deasupra apartamentului nostru. M-am mirat. Era prima oara cînd îşi exprima o asemenea dorinţă. De regulă, uscam rufele pe balcon. Dacă tot le spălăm în familie, de ce să le amestecăm apoi cu altele străine. N-am comentat. Treaba soţiei, e sectorul în care ia hotărîri în exclusivitate. Am pornit-o pe scări, cu ligheanul aburind în braţe. În fata uşii de la uscătorie, am înţepenit de uimire. Se auzeau voci puternice, răstite. S-or fi certînd vecinii din cauza funiilor! Te pomeneşti că nu mai am loc să-mi atîrn lenjeria, mi-am zis. Am deschis uşa cu sfială. Înăuntru, fum gros de ţigări fine. Numeroşi bărbaţi stăteau înghesuiţi pe bănci de lemn, în scunda încăpere mohorîtă. Unul dintre ei se repezi asupra mea, ca un vultur flămînd şi zbieră:

– Ce cauţi, bă, aici?

- Păi, dom’le, am bîiguit eu arătînd ligheanul, am venit cu rufele.

– Tîmpitule, eu sînt tovarăş, asta în primul rînd, a şuierat el, iar în al doilea rînd, tu nu vezi că-i şedinţă?

În momentul acela am avut o revelaţie. L-am recunoscut după mutră şi limbaj. Era un fost activist expert, pe vremuri, în toate domeniile de activitate atît umană cît şi... animală, care nu apucase, în aceste timpuri noi, nici un oscior de ros, aşa cum apucaseră alţi foşti colegi de-ai săi.

– Dar aceasta este uscătoria noastră, i-am zîmbit eu, proprietate personală…

– La naiba, a rînjit el, nu pentru multă vreme, băieţaş. Tocmai dezbăteam punctul unu al măreţului nostru program pus în slujba poporului. Adică, naţionalizarea pe care o vom înfăptui-o în timp optim, după ce vom ajunge, iarăşi, sus!

I-am vîrît ligheanul în burtă. A icnit scurt. I-am şoptit la ureche:

– Sus... adică pe acoperiş, aşa-i tovarăşe? Dar... ia spune, la colectivizare nu v-aţi gîndit?

S-a holbat la mine, roşu în obraji.

– Ai dreptate, viermişor, a replicat. De asta am uitat. Fac imediat propunerea. O supunem dezbaterilor.

Cu aceste ultime cuvinte mi-a trîntit uşa în nas. Am coborît şi i-am povestit soţiei, rîzînd cu poftă, cum uscătoria noastră de bloc s-a transformat în uscătorie de partid şi ce idei măreţe bîntuie prin ea. Cum se ţin şedinţe printre chiloţei şi izmene. Soţia nu a schiţat un zîmbet. Preţ de cîteva minute a curăţat cartofi fără să scoată o vorbă. Apoi a şoptit.

– Va trebui să ne mutăm.

N-am îndrăznit să o întreb unde anume.

Acum e o plăcere să stai în gară şi să aştepţi trenul. Difuzorii de presă te îmbie cu tot soiul de publicaţii una mai atractivă decît cealaltă. Pe prima pagina, femei frumoase îţi trag cu ochiul. În paginile din mijloc, alte femei îţi arată sînii năucitori, pîntecul fremătător, coapsele desfăcute şăgalnic... Cele mai pudice îşi arată doar fesele. Eşti copleşit de plăcere şi uimire. Pînă mai ieri, asemenea forme credeai că exista doar la capitalişti. Ba se pot cumpăra şi romane format de buzunar, palpitante, incitante, educative, cum ar fi Dragoste cu forţa, ori Dacă te prind să vezi ce-ţi fac, ori Agentul Ako Sanyoko îşi ascute privirea. Tocmai mă încălzeam răsfoind o broşură puternic ilustrată şi ingenios intitulată Dacă poţi... pot, cînd aud la difuzoare următorul anunţ: Rapidul 36 întîrzie necunoscut! Din cauza căldurii interioare, crezusem că auzul meu o luase razna. Dar anunţul s-a repetat cu aceeaşi voce nazală şi indiferentă: Rapidul 36 întîrzie necunoscut. Ăsta era rapidul meu. M-am repezit la ghişeul de informaţii, împreună cu alţi călători contrariaţi. Pe mine necunoscutul, în general, mă sperie şi-mi produce frisoane pe şira spinării. Duduia din spatele geamului nici nu ne-a lăsat să deschidem gura.

– Pe mine să nu mă întrebaţi nimic, a şuierat ea, aşa a trebuit să anunţ, stimaţi cetăţeni ori domni că altcumva nu vă mai pot numi! Dacă veţi aştepta o oră, sau o zi, habar n-am. Am vorbit cu staţia X, abia i-am prins şi nici ei nu ştiu mai mult decît că întirzie iar cu alte staţii n-are sens să mă chinui să iau legătura, telefoanele-s date dracului, ţiuie, păcăne, scot sunete extraterestre parcă au înnebunit, nici în oraş nu poţi vorbi, ştiai prea bine. Semnal la mobile nu avem, de ce dracul să avem!! Important e să plătim abonamentul! Rapidul ăsta a plecat din gara de pornire, asta-i sigur, dar undeva, între staţii, întîrzie... Pe cîmp, printre lanuri, dracu ştie! Mai mult nu vă pot spune!

– Bine dar... noi ce facem? îndrăznesc să întreb, timid.

– Nu sînt agenţie de dat sfaturi, îmi trînteşte duduia replica. Acum sînteţi liberi! Faceţi ce vreţi.

Măi, ce idee! mi-am zis. Ce-ar fi să deschid o agenţie particulară de dat sfaturi? Aş fi primul... Da, dar pe mine necunoscutul mă cam sperie. Am cumpărat romanul Dacă te prind să vezi ce-ţi fac şi m-am aşezat în sala de aşteptare. Tot vine rapidul ăla pînă la urma, mi-am zis şi am început să citesc. Dacă voi termina romanul iar rapidul nu va sosi atunci… Atunci, oare, ce-o să fac? Dumnezeule, cît de incomodă este libertatea asta! Mai bine să ţi se ordone cum să te îmbraci, cum să umbli pe stradă, cum să rîzi, cum să-ţi faci planul, cum să aplauzi şi... cum să aştepţi trenurile care întîrzie necunoscut.

În vagonul comun al acceleratului domneşte un aer gros ca o pastă de roşii. Florica s-a descălţat şi-şi mişcă degetele de la picioare cu intenţia de-a le aerisi. În faţa ei, un tînăr slab şi deşirat îi priveşte cu duioşie pieptul plin, dezgolit pe jumătate, împînzit de bobiţe mici, strălucitoare, de sudoare. Trei băieţi de-o şchioapă se află alături de ei pe banchetă. Sînt blonzi, desculţi, îmbrăcaţi doar în chiloţi cafenii şi maiouri de-o culoare incertă. Cel mai răsărit dintre ei crestează artistic o porţiune din banchetă, cu vîrful unui briceag. Cel mai mic urlă, brusc, că-i este foame. Florica scoate dintr-o sacoşe ouă, pîine, roşii plus o bucată de salam umed. Curăţă cîte un ou pentru fiecare băiat, împrăştiind cu grijă cojile pe jos. Îşi curăţă şi ei unul pe care şi-l pune-n poală, pentru a putea împărţi cîte o felie de pîine, una de salam şi cîte o roşie. Banchetele sînt folosite drept masă. Copiii muşcă din ou, îl lasă pe banchetă ca să poată apuca roşia să muşte şi din ea. O mînă le este ocupată de pîinea cu salam. Din cînd în cînd, felia de salam le scapă printre degete şi se întrec care să o ridice mai repede de pe jos. Florica muşcă şi ea din ou şi din pîinea cu salam, privindu-i încîntată.

– Oamenii blonzi, zice tînărul în timp ce destupă o sticlă cu un lichid tulbure, am auzit că-s foarte deştepţi. Aşa o fi... chiar dacă noi doi sîntem ceva mai şateni.

Florica îi zîmbeşte galben din cauza gălbenuşului care i s-a lipit de buze şi de vîrful nasului.

– Să nu-mi spui că sînt toţi trei ai tăi, continuă tînărul şi dă repede pe gît o duşcă aşteptînd apoi, cu emoţie, răspunsul.

– Nu-i nici unul, îngăimă Florica printre înghiţituri. Cum poţi crede! Sînt ai lu’ soră-mea, drăguţii de ei.

– Că şi eu iubesc copiii, exclamă, cuprins de entuziasm tînărul. Ia o duşcă, să-ţi faci poftă, că-i cald al dracului!

Florica pune pîinea cu salam pe marginea geamului, bea o înghiţitură, apoi se străduieşte să dezlipească pîinea. Din cauza aerului greu, totul a devenit lipicios. Băiatul cel mic s-a aşezat pe bucata de ou, strivind-o. La fel păţeşte cel mare cu bucata de roşie.

– Sînt copii, ce să le faci, gîndeşte tînărul cu voce tare, dar... nu-i frumos să lăsam în farfurie!

– Chiar aşa, îl secondează Florica şi izbucnesc amîndoi în rîs.

Copiii adună resturile de pe banchetă, deoarece ei doresc să crească mari şi puternici. Apoi Florica deschide un borcan cu compot de prune. După o masă simţi nevoia de ceva dulce. Florica îşi vîră, cu delicateţe, degetele în borcan şi împarte prune copiilor. Zeama i se scurge printre degete, pe braţ, pînă la cot. Îl îmbie şi pe tînăr să servească din borcan, dar mîna tînărului nu încape în borcan, cu toate eforturile depuse. Un nou prilej de bună dispoziţie.

– Eu, mai bine din sticlă, conchide tînărul.

Copiii şi Florica au mîncat toate prunele scăpînd din gură sîmburii pe jos. Borcanul în care a mai rămas zeamă acrişoară, preţ de trei degete, este aşezat sub banchetă, pentru mai tîrziu. Florica aruncă o privire pe fereastră şi exclamă:

– Vai, ce de grîu! O să fie multă bogăţie anul acesta. Am văzut şi iepuri, şi fazani, şi căprioare am văzut pe cîmp. Tu vezi ce de grîu şi de bogăţie? De-acu’ s-a terminat cu mizeria.

– D-apoi cum, confirmă tînărul care nu reuşeşte să vadă nimic afară, din cauza şiroaielor de transpiraţie ce-i împăienjenesc ochii.

– Mamă, ce bine o să fie, mai zice Florica.

– O să fie, zice şi tînărul şi-o ciupeşte de şold, apoi îi oferă, cu multă generozitate, sticla în care lichidul s-a îngroşat ca o ciorbă de mazăre.

Câinele meu este rasa... Grigorescu. S a născut în cartierul Grigorescu şi a trăit, aproximativ două luni, sub o bancă plasată între o Alimentară şi un Bar de zi. Cîte ceva de ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Şi cîte un picior în cur, de la vreun beţiv agresiv. A cunoscut greutăţile vieţii, pînă ce s a trezit într un apartament de bloc turn. E, de fapt, o căţeluşă, botezată Didi. Acum are trei ani şi o ştie tot cartierul. Corcitură cum e, are o personalitate accentuată dublată de un aspect fizic aparte.

Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară în lift, nu mănîncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă intenţionat ambalaje de bomboane şi biscuiţi în acelaşi loc, nu scrie pe pereţi îndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă înjurînd ordinar, nu borăşte la intrare în bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgîrie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te înjură de mamă! Didi îşi face doar nevoile întotdeauna acolo unde există o bucăţică de pământ şi oarece fire de iarbă. Şi latră la anumite persoane care nu i plac, numai ea ştie de ce. În rest, mă scoate din sărite cît e de prietenoasă cu toată lumea şi cîtă încredere acordă majorităţii. Didi are o blană în trei culori.

Vecinul meu, un tip gras, mereu duhnind a ceva, fapt pentru care Didi îl apreciază în mod special, o alintă ţipînd după ea „tricoloarea mea drăguţă” sau „drapelul meu neastîmpărat”. Îmi zice mereu că pe Didi trebuie să o facem lider, să o propunem pentru viitoarele alegeri, chiar şi de o fi vorba doar de cele locale. Aspectul e hotărîtor, mai zice vecinul, convinge poporul cu cele trei culori ale ei!! Şi am putea înfiinţa şi un partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de al nostru, de al blochiştilor. Al oamenilor care trăiesc în bloc, că sîntem mulţi. Mulţi dar cinstiţi. Că dacă n am fi cinstiţi, mai perorează el, în timp ce Didi aprobă fluturîndu şi coada, am locui la vile. Iar partidul ăsta pe care l am înfiinţa pentru noi şi pentru Didi, s ar putea numi Partidul Oamenilor Cinstiţi, adică POC! Sună bine, e marfă, mai zice grăsanul asudând de entuziasm, iar Didi îi linge un deget, semn că se şi vede şefă de partid. Îţi dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce de membri am putea aduna, un potop de semnături, mergînd din bloc în bloc şi spunîndu le blochiştilor că oameni mai cinstiţi ca ei nu există în ţara asta. Iar Didi, tricolorul meu drăgălaş, va fi în frunte!

Didi mîrîie încîntată. Eu zîmbesc şi sînt mîndru de căţeaua mea. Grăsanul asudă şi pute, făcînd planuri pentru viitoarele alegeri. Am împînzi oraşul cu imaginea ei, păi o să le salte inimile alegătorilor când or vedea ce blană tricoloră are, ce siluetă, că i suplă, aşa trebuie, mai zice vecinul, nu se pot propune ca lideri nişte indivizi graşi... ca mine. Râde vecinul, puţin îi pasă de grăsimea care l inundă. Ăştia ca mine, mai explică el, sînt ăia de gândesc, pricepi mata, ei fac planurile, concep tactica, ţin spatele celor împinşi în frunte. Deci... mai gândeşte te şi mata la Partidul Oamenilor Cinstiţi. Poţi zice că i o idee tîmpită?

L am aprobat întru totul, mai ales că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M am despărţit de vecin, pocnindu ne palmele în timp ce alţi vecini, de la etaje superioare, coborau pe scări tîrînd după ei brazii de Crăciun, împînzind scările cu ace verzi, crenguţe, ambalaje de bomboane, bucăţele de vată... Asta pe Didi o lăsa rece. O reacţie firească pentru un viitor lider.

(Din volumul antologic cu acelaşi titlu,

în pregătire la editura Charmides)