Romanul său „trans şi post-modern”, Ţara lui Urmuz, este în primul rând un omagiu adus avangardei, o eboşă de statuie ecvestră ridicată pe armătura de iraţionalitate a lumii întrevăzută de Urmuz. Privit din acest unghi apologetic, experimentul ne reaminteşte că Manifestul Dada din 1918 numea logica „o boală organică”. Deci, jos logica şi „critica înstelată a raţiunii pure a cerului de deasupra mea”, aşa cum clamează în roman personajul Urmuz, protagonistul care preferă mai degrabă să fie un „arhivist al cuvintelor ciuntite la un colţ, sparte şi rupte”, decât un „cronicar al secetei de idei”.

Narată la persoana întâi, această biografie rescrisă a lui Urmuz face din port-drapelul avangardei româneşti colocatarul propriilor personaje. Sunt, e drept, personaje reduse, precum Ismail din bucata Ismail şi Turnavitu, la　„ochi,favoriţi şi rochie”, dar care încă pot depune mărturie – ne învaţă psihocritica – despre autorul lor. Şi chiar dacă, după lectura acestui roman pseudo-biografic nu vom putea să-l întâlnim şi înţelege pe autor, vom avea cel puţin satisfacţia să locuim în aceeaşi circumscripţie electorală cu dânsul. Căci reînviat de C. Zărnescu, Urmuz se plimbă printre noi, abandonând cu totul actele sale de stare civilă, în care figura ca Dem. Demetrescu Ionescu-Buzău, pentru a lua chipul tuturor celor care refuză drumul bătătorit, tocit şi drept al turmei, pentru cel ocolit, întortocheat şi subversiv al marginalului, al revoluţionarului, al celui care poate repeta după autorul Manifestului Dada că „principiul «iubeşte-ţi aproapele»» este o ipocrizie, iar «cunoaşte-te pe tine» o utopie, dar mai acceptabilă”.

Din coabitarea autorului cu propriile personaje, coabitare întinsă pe parcursul a 286 de pagini, romancierul face o continuă provocare, viziunea sa romanescă propunând nu doar o opéra-chimique, o pură fantezie, cum îşi definea A. Jarry piesele (cu trimitere la Nunta chimică a rozicrucienilor), ci o rescriere cu cuvintele şi stilul lui Urmuz a biografiei sale, de la judecătorul de ţară din „Karligatzy”, participant la campania din Balcani, până la grefierul de la Înalta Curte de Casaţie, cu „vederea social-politică destul de slăbită, chiar mioapă”, încât s-a împiedicat la Şosea de „o virgulă malefică şi etică cu chip de revolver”, căzând el în ferparul unui sinucigaş, în noiembrie 1923. Amănuntele biografice revelate şi speculate de C. Zărnescu merg până la mult discutata şi discutabila apartenenţă a lui Urmuz la Masonerie, organizaţie disimulată în roman sub forma „Asociaţiei Universale a Nevăzătorilor, din Micul Est”, sau ca „Asociaţia lui Jean Baptist”.

Martori ai acurateţei biografiei autorului-actant sunt, aşadar, personajele sale, chemate de C. Zărnescu cu tot cu epibiografia lor pentru a depune mărturie asupra „omenirii cu viaţă bizară, de fanfară”, care l-a dat pe Urmuz. De la melomanul Fuchs, până la Ismail şi „iubitul său camarad Turnavitu”, de la Gayk, Algazy & Grummer, până la Cotadi şi Dragomir, o lume bizară, originală şi autocefală recompune oglinda în care s-a oglindit cândva Urmuz. Prin acurateţea ilogicii ei, lumea lui Urmuz ne aminteşte de Ţara de Kuty, acel prodigiosus locus imaginat de un alt admirator al bizareriilor lui Urmuz. Şi aşa cum, la Arghezi, absurdul devenea o normă, în Ţara lui Urmuz iraţionalul devine ultima frontieră a fanteziei. Pentru a o cartografia, C. Zărnescu are curajul de a ridica încă o dată „obscurele şi informele cogitaţiuni” urmuziene la rang de estetică şi de a-i elibera personajele din captivitatea epică la autonomie fenomenală. Este curajul apologetului care dovedeşte nu doar o bună cunoaştere, dar şi o nostalgie a avangardei interbelice europene, la care apelează comparatist pentru a ilustra teme şi elemente din mecanismul scriptural urmuzian. De exemplu, pe „sub-pământa” din Pâlnia şi Stamate, ciudata construcţie din care, „prin ajutorul unui cărucior pus în mişcare cu manivelă, se pătrunde într-un canal răcoros al căruia unul dintre capete nu se ştie unde se termină”, îşi construieşte C. Zărnescu Tribunalul Suprem, clădirea parabolă „cu culoare obscure, ducând spre nicăieri, şi subterane pline de birouri”. O clădire pe care tribunalul din Procesul lui Kafka vine să o augmenteze conotativ cu simbolurile puterii lumeşti, discreţionare şi iraţionale. De la dadaişti împrumută C. Zărnescu plăcerea jocului de limbaj, poate prea obsesiv exersat aici, cu omofonii şi rime care încarcă fraza şi încurcă sensul – d. ex., „...părea timid, insipid şi furosemid” (?!). Apetenţa pentru etimologii (Ur-muse) şi cuvinte născocite ilustrează o afinitate cu A. Jarry, iar colajările „picto-poetice” care susţin arhitectonic romanul trimit la pictopoeziile lui Ilarie Voronca şi ale lui Victor Brauner. Etc.

O contribuţie absolut personală este personajul Jean Kăplescu, acel „primare din Karligatzy, cândva, Însurăţei, Ouaţi, Aruncaţi, Caracăl, Călăraşi şi Scornicei, Zăvoieni, Zăvorani, Încurcaţi...”, din care autorul face nu doar simbolul arivismului şi al corupţiei generalizate, dar şi al cenzurii exercitate de materialismul gregar asupra visului şi fanteziei: „– Idealul nostru uman, auroral şi penal... este ca fiecare individ... să stea, în cămăruţa sa,... să nu rătăcească aievea, aiurea, pe cărări, vise şi coclauri,... nici prin cer, nici pe mare!”.

Confruntarea alegorică dintre nou şi vechi, dintre idealism şi arivism, dintre Urmuz şi acest primar ajuns pe culmi „social-electorale, până la funcţia, eligibilă, bazată pe simpatii de [...] Preşedinte al Senatului şi al Partidului de guvernământ, apoi al Partidului Poporului”, capătă în roman printr-un artificiu livresc dimensiuni mitologice. Ilustrată de C. Zărnescu cu mitul Minotaurului, la care trimite insistent şi conotativ, această confruntare este în primul rând războiul Dada cu arta, al fanteziei cu logica, al omului nou cu cel vechi: „Să nu ne fie milă. Ne rămâne după măcel, speranţa unei omeniri purificate” – clama belicos Tzara, pentru care formula Da-da, Da-da, Da-da, devenită laitmotiv în romanul lui C. Zărnescu, însemna suprema libertate şi trezirea la adevărata viaţă. Căci, nu-i aşa?, continuă acelaşi Manifest Dada, „adormirea tendinţelor antireale ale omului face din burghezie un sistem. Dialectica este o maşină amuzantă carene-a purtat într-un mod foarte banal la opinii pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demostrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică”.

Astăzi, când logica a devenit o pandemie generalizată, când dez-vrăjirea lumii occidentale a făcut din omul post-modern statuia de ipsos animată doar de cipuri, electricitate şi mişcarea limbajului, când realitatea soseşte la receptor din ce în ce mai târziu, în ciuda legăturii la Internetul 4G+, e bine să ne amintim de pariul lui Urmuz cu raţiunea. Dacă crezi că dincolo de logică şi de constrângerile ei mai există ceva, şi acel ceva se va dovedi că nu există, nu vei pierde nimic, dar dacă acest locus mirabilis există, pierderea va fi ireparabilă. Căci vei rămâne să experimentezi noaptea lumii, bântuit iremediabil de angoasă, de „spaima [care îl bântuie şi pe protagonistul lui C. Zărnescu] că aş înnebuni şi amuţi”!