| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Radu Sergiu RubaÎnsoţitoarea Se ţine de mine la o oarecare depărtare Ca o asfinţire îndelungă Oglindită doar de pleoapele voastre când trece Căci de aceea simţiţi voi aşa Un fel de pudoare Un nod în gât Şi strângeţi în pumn ofilite Batistele Bancnotele mănuşile tot ce până astăzi vi s-a dat Şi vi se va mai da. Iar după ani Rana deschisă e-n acelaşi loc Dar nimeni să tragă înapoi tăişul din ea Nimeni odată cu lama Să facă să lucească voia sa. Iar însoţitoarea se prelinge încet În pas cu mine Nevăzută ghicită doar din încruntările voastre din tot ce îmi ascundeţi. Şi din tot ce vă place că şi plăcerea asta a ajuns o ruşine şi nu mai poţi să urli de dragul ei. Vă-ntunecaţi la faţă vă chinuiţi cu înfrânarea zilele v-au ajuns un coşmar vă abţineţi şi-n somn Când atât de bine v-ar cădea să mă faceţi bucăţi bucăţi-bucăţele iar prin asta spaima voastră de-a sfârşi în lacrimi să se mai spele. Daţi mereu din cap că nu îmi vreţi răul temându-vă şi de mila din voi Că-n revărsarea ei v-ar purta atât de departe că n-aţi mai şti cum să vă întoarceţi. Iar acolo Prin străini s-ar putea să daţi de pomană împuţinându-vă şi aducându-vă aminte că fiecare zi se umple cu o pâine nu ca aici cu hârtii care sunt calde nu proaspete ca pâinile Căci sunt aceleaşi hârtii Ajutându-ne să existăm am fi nimic fără ele. Şi nu mai avem nevoie pentru însoţire decât de umbra depărtării care să şteargă de pe faţa noastră nu de pe una singură ci de pe toate feţele orice urmă ca nimeni să nu ne mai caute. Dedicaţia Mi s-a dedicat o poezie. M-am speriat. Era de bine. Scria acolo că eu vorbind De dragul frumuseţii Debitez doar neadevăruri. Asta ca lumea să mă asculte Să nu plece de lângă mine. Aşa i-aş ţine eu pe mulţi alături Inventând noian de întâmplări Cu oameni şi cânturi Cu oraşe vii Şi cu fantome tot vii. Şi zice poemul închinat mie: în cuvintele orbului iubita lui ca o umbră nemiloasă e atât de frumoasă Că-ţi vine îndată să porneşti în căutarea ei. Te opreşti însă după zile şi nopţi. Aburul dintre tine şi ea e atât de des Că pasul tău şi ochiul se scufundă. Aşa stau eu Cu poemul dăruit în braţe Scoţând din vorbe fumul prin care Oameni veniţi să mă mai iscodească Se ciocnesc între ei scrâşnesc din dinţi. Se abţin cu greu Dar îmi zâmbesc Siliţi de noaptea ce nu mai coboară. Rugăciunea Cum stă neclintită pe banca din faţa blocului Cu mutra ei scufundată Ai crede că se roagă Iar dac-ar fi să se ridice în picioare s-ar dezdoi cu banchetă cu tot ca să rămână ţintuită pe lemn. Se roagă, ai zice, Îşi imploră în tăcere zeul Îl cheamă Iar el vine pe neştiute Nevăzut Câtă vreme ea se prăbuşeşte în ţărână A spălarea picioarelor lui. Care însă nu se opresc Şi nu e mână în jur Să zugrăvească icoanele mersului Ca şi lui să i se-nchine omul Şi câte zări atinge Tot atâtea să-nalţe biserici. Ai zice că vorbeşte-ntr-adevăr cu cineva După cum i se mişcă buzele Acolo jos În praf Şi după cum nimic nu se aude. Nu i se aude o şoaptă În schimb se vede o umbra cum curge din ea Prelingându-se pe sub băncuţa de lemn Şi îngroşându-se Cu fălcile larg desfăcute Şi pumnul meu spart În dinţii ei de aramă. Foşnetul hârtiilor M-au ascultat. M-au transcris. M-au memorat. Glasul mi l-au sigilat În nişte blocuri de gheaţă. Mi l-au arătat. E ca un fluture în chihlimbar Parcă ar bate din aripi. M-au ascultat stafie să par de cuvinte Doar de cuvinte. Mi le-au săpat pe nişte discuri nerotitoare în stare a mă ridica în aer dar nu la cer. Discurile de altădată se roteau. Aveau o gaură la mijloc Şi se uitau cu toată gaura la tine Iar în jurul ochiului aceluia Se învârteau ca-n jurul soarelui. M-au ascultat din naosurile lor secrete. De la distanţe mari Au pus urechile pe mine Zi şi noapte Ca să nu le scape nimic. Simţeau că foşnesc indescifrabil. Foşneam o sumă mare de bani Fata nu scotea un suspin. Îi lua iar banii dispăreau în adânc. Frumuseţile sale de fiară Lăsau în jur numai abisuri. Iar naosul urla la mine: Că ce-am urmărit prin asta Că e un cod la mijloc Să le dezvălui cifrul până mâine În caz contrar... A fost o coală de hârtie Un poem A foşnit îndelung Ea l-a citit Apoi l-a înghiţit într-o clipită. Au pus urechea pe mine Şi-au culcat timpanele şi peste ea. Zbierau mereu că ei ştiu totul Au oameni Au unde invizibile şi au corpusculi de ce nu mărturisesc de bună voie?... Îi ascultaseră şi ei toţi iubiţii voiau să mi-i dea pe o listă s-o strâng cu uşa să nu mai foşnească cu alţii. Erau în stare sub tortură Să-mi smulgă poemul înghiţit demult Să smulgă şi-nghiţiturile ei De floare carnivoră Cu versuri picurându-i pe buze Singurele boabe de sânge Pe care nu le devoră. |