– Domnule Radu Sergiu Ruba, aţi fost membru al Cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. Privind înapoi, de la vârsta maturităţii, ce rol i-aţi acorda acelei experienţe în evoluţia dvs. literară?

– A jucat un rol decisiv. Sunt poetul care am devenit datorită climatului de la Universitas. Evoluţia mea în poezie a fost una foarte sinuoasă şi neobişnuită. Se pare că dădeam semne bune încă din liceul meu de la Cluj. De dificultăţile de a citi cărţi, specifice oricărui nevăzător, mai ales atunci, în anii ’70 de pe planeta trecutului secol, m-a scăpat prietenul Ion Cristofor, poet care, după o lectură a mea la Cenaclul Lucian Blaga al elevilor, m-a luat sub protecţia sa. Nu voi putea niciodată să-mi exprim pe deplin recunoştinţa faţă de atitudinea şi iniţiativele lui, de luminata lui prietenie. Eu eram un şcolar marginal din marginea din afară a marginii, rezident într-un internat educaţional pentru orbi. Cristofor venea la mine cu toate noutăţile cumpărate de el sau împrumutate şi mi le citea. M-a luat pe la dezbaterile Echinoxului, m-a promovat la Cenaclul revistei Tribuna. Abia anul acesta, cu ocazia unei lansări de carte la Cluj, am aflat de la el amănuntul: m-a promovat ca pe un fel de Rimbaud, auzi acolo, Rimbaud!... Aveam în comun cu marele rebel zodia Cumpenei, stranietatea destinului şi, nu vreau să fac numerologie, cifra 54 peste suta de ani a secolelor noastre natale. Mi-s mai tânăr decât el cu o sută de ani fără şase zile. Am produs şi eu un episod de notabilă răzvrătire la 17 ani, dar despre asta, altădată. Scriam o poezie de o muzicalitate viciată de existenţialism. Citisem Camus – Mitul lui Sisif şi Străinul – şi nu-mi mai trebuia altceva.

Ei bine, din motive foarte serioase pentru mine, dar pe care nu le mai redau aici de grija timpului şi a spaţiului, ajung, spre furia tuturor previziunilor, la facultate, nu la Cluj, ci la Bucureşti, la franceză-engleză. Or, literatura se făcea de către tinerii de la română. Deşi ne zbenguiam intelectual în aceeaşi clădire a vechii universităţi, eram facultăţi diferite. Scriam şi eu şi, graţie unor lecturi salutare, trecusem la un stil care părăsise rima şi producea mici pseudonaraţiuni cu euforii imagistice şi personaje insolite de genul: „Irochehzul Ochi-de-Şarpe,/ mort în ultimul război,/ nu s-a mai întors acasă,/ nici nu s-a ivit în calea noastră/ în chip de stea căzută pe câmpie”. I-am prezentat poemele profesorului Mircea Martin, care s-a arătat încântat. Nu-l aveam pe Martin la cursurile de la limbi străine. După care s-au aprins lămpi de alte culori în capul meu, care mi-au blocat scrisul... M-am apucat de studiat filosofia, în căminul studenţesc 6 martie, prietenul Nicolae Iuga, valoros gânditor şi eseist, azi la catedra de filosofie a universităţilor din Baia Mare şi Satu Mare, îmi înregistra vocal pe bandă magnetică Hegel, Kant, pe tânărul Marx şi puţinul publicat pe atunci din Schopenhauer. Mai târziu am trecut la Noica. M-au prins mai ales două din cărţile sale: Şase maladii ale spiritului contemporan, unde caută să construiască o anume geometrie a gândirii, şi Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, unde visează şi vizează aceeaşi geometrizare a spectacolului exteriorităţii inteligibile. Când am văzut eu ce fel de energii dezvoltau băieţii ăia gândind şi scriind, am zis că poezelele mele nu preţuiesc nici cât un fulg de nea de la Jena sau Königsberg şi am abandonat scrisul. Dar imaginarul fiecăruia e ca natura: iarba răzbate şi printre cele mai antipatice pietroaie răsturnate deasupra.

Când m-am reapucat de poezie, ca să vezi ce genă a dracului, clasicizam fără să vreau. Am ajuns târziu la Cenaclul de Luni, unde am avut trei lecturi, între care două bine primite, eram de al lor şi vibram odată cu ei, iar producţia mea unduia undeva între Iaru şi Cărtărescu. Am publicat în 1983 volumul de debut Spontaneitatea înţeleasă, cu ecouri din cele amintite. La Universitas însă, din nou cu Mircea Martin după vreo şapte ani, m-am întâlnit cu autori cu 10-15 ani mai tineri ca mine, între care m-am simţit mult mai la larg. De ce? Fiindcă şi ei, şi eu practicam o poezie a angajamentului existenţial. Aceasta era faza în care ajunsesem, mă reprezenta pe deplin, iar ceilalţi se roteau în jurul aceleiaşi stări. Adevărul trăirii conta mai mult ca strălucirea metaforei. Volumul care-mi defineşte stilul în poezie este Iluzia continuă, 1988, inventat în perioada Universitas şi dezvoltat până azi.

– Am destule, fiindcă locuiam aproape unul de altul şi ne întâlneam des. De altfel, poemul meu Post ludum, care încheie Iluzia continuă, imagine suprarealistă a Cenaclului Universitas, vorbeşte despre asta: „Unul Popescu şi cu mine/ suntem cei mai buni poeţi/ din acest cartier producător de clopoţei”. Aşa că venea adesea pe la mine, uneori noaptea la unu sau la două. Locuiam, fireşte, singur. De ce venea? Ca să-mi citească piese grozave descoperite de el. Ţin minte că odată a venit cu colecţia Opiniei Studenţeşti. „Radule, asta-i gazetăria pe care trebuie s-o facem şi noi într-o zi!”

„După eliberare”, ziceam eu. Îmi mai citea din scriitorul lui de căpătâi, Caragiale, fie despre I.L., fie de-ale lui, mai puţin cunoscute. Se entuziasmase la un moment dat pentru o listă de nume ale personajelor proiectate de Nenea Iancu, dar neîncarnate vreodată. Avea acest dar al trăirii sincere şi intense, al entuziasmului pentru bijoux-urile cuvântului. Odată, tot aşa, noaptea, a venit şi m-a cărat la el, dar nu mi-a dezvăluit de la bun început scopul. Era acolo o cinstită adunare, majoritatea fete, înaintea căreia Cristi m-a pus să reproduc, după cum o făcusem şi-n faţa lui, nici mai mult, nici mai puţin decât Povestea poveştilor. Eu o ascultasem de pe o bandă magnetică înregistrată şi răsînregistrată cu vocea actorului Tudorel Popa. Lectura era fabuloasă, a unui moldovean despre strălucirea şi suferinţele imaginarului moldovenesc... Mi-a dat Dumnezeu, nu ştiu de unde, pesemne de la vieţuirea de timpuriu într-un mediu trilingv, un dar al captării accentelor vorbirii altora. Am redat destul de expresiv, „moldovineşti”, cuvintele şi imaginile, mai ales imaginile supradecameronicei epopei. Înainte de a i-o fi reprodus eu, Cristi nici nu ştia de existenţa ei, aşa cum nu ştiau mulţi din generaţia noastră, chiar printre filologi. Cenzura, ea n-avea altă treabă decât să nu-ţi arate lanul de păpuşoi al lui Creangă… Dar eu se pare că m-am descurcat, s-a râs pe înecate, pe lăcrămate, mai ales fetele. Iar cu ochiul din care lăcrămau, fără să le vadă nimeni, mai şi visau.

Mai trăgeam câte un chef numai eu şi Cristi, tocmai datorită cvasi-contiguităţii noastre. Veneam odată cam grizaţi, de întâi mai, pe Şoseaua Iancului spre strada mea. Pe mine mă ia cu lozinci: „Trăiască oraşul martir Chicago! Trăiască social-democraţia, jos comunismul!” În năuceala mea, am lansat de mai multe ori chiiotuul cu „Jos!” Îl ţineam pe Cristi de braţ. El râdea în hohote, avea un râs, vorba lui Márquez, bun de alungat porumbeii. Dar râdea cu îngrijorare: „Bă, Radule, ăştia de pe stradă se uită la mine, nu la tine... Pe tine te văd cu ochelarii ăia negri, îşi dau seama că e ceva ciudat la mijloc, dar pe mine mă iau de bun şi mă înhaţă la o adică, nu pe tine! Potoleşte-te!”

M-am ogoit.

Ajungem la mine acasă. Cristi ţine să rămână cu mine că, dacă vine miliţia, să mă apere el. „Fugi, Cristi, repede acasă, că bine ziseşi: tot pe tine te iau ăştia, pleacă să nu te găsească!”

Dacă nu am fi avut grijă, dacă n-am fi fost de o discreţie conspirativă perfectă, poate că şi Cristi ar fi avut de a face cu organele. La el acasă, locuia într-o vreme şi Marius Oprea, coleg de la Universitas. Era iubitul Danei, sora lui Cristi. Povestesc episodul în Scene, explorări, condeie, volumul de interviuri unde am un dialog fabulos cu Marius. Vine într-o zi Dana îngrijorată pe la mine, cerându-mi un sfat: ce să facă cu Marius, să-l lase sau să-l oprească de la scris şi răspândit manifeste prin universitate. Se aflase până departe despre asta, vorbise şi Radio Europa Liberă despre manifestele găsite. După ce am întors chestiunea pe toate feţele, i-am spus să-l lase, dar am pus noi la punct, iată că au funcţionat, nişte măsuri de protecţie.

– În 2014 aţi publicat romanul autobiografic O vară ce nu mai apune (Editura Humanitas), care a primit Premiul Academiei. Credeţi că este cea mai bună carte a dvs. de până acum? Vă întreb ’i pentru că aţi debutat ca poet, aţi continuat apoi să scrieţi poezie. Vă simţiţi mai mult poet sau mai mult prozator?

– Da, cred că este cea mai bună carte a mea din cele publicate. Între timp am mai scris un roman şi nu ştiu dacă nu cumva egalează ori depăşeşte Vara. Dar O vară ce nu mai apune este cea mai personală carte a mea, cu elementele autobiografice şi cu cele de istorie a familiei extinse, a tribului meu nord-vestic, cum îmi place mie să spun. Pentru toţi cei care mă cunosc, sunt o natură epică, mai degrabă prozator decât poet. Poemele mele spun câte o mică poveste sau se prefac că o deapănă. Nu sunt străine de naraţiune, de epic, de intrigă. Nu voi părăsi însă poezia, sper să nu mă abandoneze nici ea pe mine. Din raţiuni de destin personal, cad mai des pe gânduri, trăiesc mereu într-o lume a diferenţelor. Asta-l tăvăleşte pe om printr-o făină metafizică mai aptă a fi răsfrântă de poezie.

– Aţi fost de curând la Noaptea Literaturii Europene la Lisabona. Ce ne puteţi spune despre manifestarea asta? Cum se vede literatura română din afară (citită/ ascultată de străini)?

– Înainte de toate, gratitudine şi felicitări ambasadei României şi Institutului Cultural de la Lisabona pentru implicare şi eficienţă. Am citit, de la orele 19 până la 23,45, fragmente din O vară ce nu mai apune, eu în română, radiojurnalistul Gonçalo Camara în portugheză. Nu dura o sesiune din asta mai mult de 15 minute pentru ambele versiuni. Începeam la fix şi la şi jumătate. Am avut circa trei sute de spectatori, cei mai mulţi alături de Franţa. Am mai declamat şi un poem propriu în portugheză. Asta i-a mişcat mult. Aşa cum cred că i-a impresionat lunecarea mea cu degetele pe punctele Braille, festivalul nu mai văzuse aşa ceva. Eu sunt bun de trimis să recit sau să citesc în public, multora le apar ca un papagal albastru de Brazilia, stârnesc îndată curiozitatea, sunt bun în vitrină şi la show-uri, dar puţini au curajul să mă promoveze. Glumesc numai pe jumătate.

Marea mea ispravă la Lisabona constă în împrietenirea cu Rui Zink, unul dintre cei mai cunoscuţi portughezi ai scrisului contemporan. Curios e cum a fost tradus el în română: spune că datorează mult României şi mai ales doamnei Micaela Ghiţescu, traducătoare emblematică, porte-bonheur al comunicării, decorată de preşedintele Portugaliei acum câţiva ani la vizita lui la Bucureşti. A venit, aşa am înţeles eu, în ţara Micaelei Ghiţescu, altfel spus, în această Micaelaland care face posibilă expansiunea imaginarului portughez. Ei ţin mult la literatură. Ziua lor naţională, 10 iunie, ca simbol al lusitanităţii, comemorează de fapt trecerea la cele eterne a lui Camoes.

Dar să revin: doamna Micaela Ghiţescu îi spune lui Rui Zink într-o bună zi: „Gata, e momentul să fii cunoscut în România, te vom traduce!” Şi a tradus Cititorul din peşteră, roman borgesiano-camoesian, cu cărţile, cu caverna din insulă, cu navigaţia, cu marea şi cu estuarul fluviului Tejo. I-am dăruit lui Rui aceeaşi Histoire des histoires, în franceză, The Tale of the Tales, în engleză, de Ion Creangă, cu ilustraţii de Ioan Iacob, apărută trilingv, cu original cu tot, desigur, la Humanitas în 2006. I-am scris şi o dedicaţie: „ŕ Rui Zink, cette perle de la littérature roumaine classique, au nom de l’auteur, Ion Creangă (1837-1889), semnătură indescifrabilă”. Din pagini, surâd şi nişte ştiuleţi supuşi unei inspirate estetizări. Rui mi-a spus că a citit autori români, dar numai dintre cei stabiliţi în Vest, inclusiv Mircea Eliade ca hermeneut al religiilor. A citit acum în portugheză fragmentele traduse, iar în engleză, de pe Amazon, O vară ce nu mai apune. Spune că i-a plăcut. Şi mie-mi place cum scrie Rui şi i-am mai făcut un cadou: romanul său Cititorul din peşteră în versiune audio în limba română, pe un CD, înregistrare realizată în fonoteca Asociaţiei Nevăzătorilor, pe vremea când conduceam eu organizaţia.

– Anul trecut aţi publicat un volum de versuri, Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă (Editura Charmides), nominalizat la premiile USR, şi un volum de interviuri, Scene, explorări, condeie. Dialoguri salvate (Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române). Ce proiecte literare mai aveţi în lucru?

– Tocmai am încheiat un roman. Se cheamă Guantanamo. E mult diferit de O vară..., dar nu foarte îndepărtat ca ritm de Demonul confesiunii, primul meu roman din 2004. Sunt mulţumit de cum mi-a ieşit acest Guantanamo, dar las să mai treacă puţin timp ca, la relectură, să deţin suficientă distanţă estetică faţă de el. Acest titlu sună, mi-a spus cineva, ca podoaba şarpelui cu clopoţei.

– Socotindu-mă eu cândva cu literatura română, văzui că gustul meu privilegiază autorii olteni sau pe cei ce au avut o legătură decisivă cu Oltenia: în poezie m-a iniţiat Macedonski, au venit apoi Arghezi, Gib Mihăiescu, Petre Pandrea şi I. D. Sîrbu. Dacă şi Ioan Es. Pop ar fi trimis în exil la Severin, lista ar deveni completă. Asociez însă Craiova, unde m-am simţit întotdeauna foarte bine, cu muzica trubadurescă, deci, şi cu poezia, datorită, fireşte, lui Tudor Gheorghe. Vreau să mă refer numai la muzica compusă pe versuri care nu-i aparţin. Tot ce a atins acest om a înflorit altfel. Există versuri pe care au inventat muzică şi alţii, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Adrian Ivaniţchi etc. Dar ale lui Tudor sună menestrelian, vin cu un baladesc imemorial, sunt Carmina Burana. De pildă, Risipei se dedă florarul de Lucian Blaga. La ceilalţi, această piesă sună ca un petecel de muzică uşoară. La trabantul nostru oltenesc e ca o litanie a prefacerii vegetale a existenţei. Tot ce a atins omul acesta a căpătat înălţime, elevaţiune. A căutat şi a găsit în folclor balade şi cântece de lume de o puritate şi o directeţe a expresiei poetice pe care mare parte din poezia cultă nu le are: „Mă dusei la un vecin/ să-i cer o pală de fân,/ mândrii să-i bag mâna-n sân.../ Mă mir, Doamne, cum mă ţii!...” sau: „Şi iar verde de-un lipan,/ Ioană din Teleorman,/ faţa albă de tulpan,/ dinţii de mărgăritar,/ limba-n gură chilimbar,/ măsălele pietricele/ de cură apa pe ele/ să bea neica cu plăcere...”. În poezia cultă, eu n-am întâlnit atâta senzualitate, dar senzualitate transmisibilă, nu din aceea asertorică, proclamată în fel şi chip.

L-am auzit odată pe Tudor Gheorghe declarând că n-a avut curajul sau puterea de a se atinge de poezia lui Eminescu şi a o pune pe muzică. A cântat şi el, ce-i drept, Sara pe deal, dar nu a compus niciodată. Ca să declari aşa ceva, trebuie să ai un organ aparte, un simţ paleozoic al poeziei. Nu-l are oricine. M-a cucerit omul demult, când l-am ascultat, proclamat menestrel de versurile poemului, cântând balada cu Riga Crypto şi lapona Enigel. Asta este. Nu rezist farmecului, cedez uşor, m-a acaparat definitiv cu melodia contorsionată pe versuri de Ion Barbu. Zic de aceea că pentru mine Craiova este, de fapt, Menestrelopolis.