În odăile apoase ale creierului
Stalactitele şi stalagmitele iubirii îngheţate
Îşi picură stropii pe retină
Ca o rutină
De chin chinezesc
Chelălăind
Şi umblând cu cheta printre sturzi.
Dar când va ierna de-adevăratelea
Prin odăile apoase ale creierului meu,
Fi-vor total încremenite în gheaţă
Stalactitele şi stalagmitele
Şi nu îşi vor mai picura stropii pe retina
Ca o rutină
De chin chinezesc.
Sau poate
abia
ATUNCI
Va începe
Chinul:
Nu se va mai
întâmpla
nimic.
Nu scrii când vrei să scrii
Nu iubeşti când vrei să iubeşti
Nu găseşti când vrei să ţii căutarea în mâini
Nu te prosteşti când vrei să te pierzi
Numai pe nepusă masă
Se aşterne ca din pământ,
Ca din rai,
Ca din iad
Uluitoarea scriitură,
Uluitoarea dragoste,
Uluitoarea prostie caraghios de deşteaptă
De te lingi pe degete cu omleta de trăznet,
Omleta de trăznet
Care din senin ţi-a fulgerat
creierul rămas gură cască...
Dar iată că acum
Terminându-mi-se omleta de trăznet
Îmi pun tocul calculatorului în cui ca pe o potcoavă
Păscând paştele cailor
Sau îmi pun tocul calculatorului în cui ca pe o aşteptare
A unui imprevizibil re-load
Un copil trist pe care îl iubesc fără aproape speranţă.
Copil care a ajuns la vârsta de patruzeci de ani
şi nu a găsit dragostea adevărată
pentru el însuşi,
pentru limitele sale,
pentru limitele celorlalţi.
Copil flămând de emoţii şi de sentimente pe care nu le are.
Copil care nu ştie să râdă şi de el însuşi,
care nu are busola îndreptată înspre Nordul altora,
copil cu care mă aflu într-o simbioză unilaterală de dragoste,
şi căruia nu îi pot ajuta cu nimic oricât aş vrea.
Să dai totul nu aceasta este poliţa de asigurare
dacă există poliţă de asigurare în vigoare, dacă există.
Copil în vârstă de patruzeci de ani
care nu se împacă cu faptul atât de simplu
că lumea nu îţi e în palmă ca în copilărie,
că vine timpul curajului de a te înţărca de speranţe
nepotrivite celor umani,
că vine timpul să te împaci şi cu găurile negre din cosmos,
timpul să iubeşti mirosul prezentului, palpabil, timid,
carnal, nuanţat
să iubeşti timpul cel mai bun cu putinţă acum şi aici,
posedând cătuşe, posedând aripi şi posedând cuvintele
cu toate acestea
ca tot ce e cel mai important se află scris între rânduri,
şoapta abia perceptibilă.
Copil în vârstă de patruzeci de ani,
dragostea de mamă se zvârcoleşte neputincioasă în preajma ta.
Tu
trebuie să înveţi singur separarea nuanţelor,
după cum separau odată grăunţele de aur de nisipul râului
departe undeva în vestul cel sălbatec
De fapt lumea toată e un amestec de vest sălbatic
şi nu-i chip să îl evităm copiilor noştri, se pare.
Copil în vârstă de patruzeci de ani
numai tu singur poţi
să arunci ancora în pământul atât de diferit, atât de apropiat
al celorlalţi
şi eliberat de orice bulshit să navighezi în direcţia ta şi a lor.
Copil în vârstă de patruzeci de ani
mai poţi avea încă atât de multe lucruri
şi atât de multă iubire
de la Dumnezeul din tine...