Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Rita Chirian

dansul în plasă

 

o femeie nu. o femeie nu corpul meu. dacă plângi n-o să mă mai vezi niciodat㠖 spune – şi atinge vârful nasului cu arătătorul – şi ea nu ştie dac㠖 şi-şi lasă capul, umărul şi genunchiul să atingă peretele. cei frumoşi & puternici sunt foarte bolnavi. şi boala lor este dansatorul în plasă. şi dansul lor se face viaţa. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul şi lacrimile îi scot pe oameni din minţi. viaţa ei niciodată, pentru că există organe învelite în foiţă de aluminiu şi linii perfect trasate. dacă vorbeşte, totul începe să fie, şi pasărea cu  inimă de tinichea, şi creierul de silicon? n-a purtat niciodată haine de carne, numai coroane foarte grele, coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni, nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrăţişat picioarele. când a fost linişte, au fost rândunicile dinăuntru, şi a spus, rândunicile sunt şerpi dacă te uiţi cum trebuie. mortul – şi ştie că e mort – o sărută, morţii au scuipatul rece, spune. mâine sărutul va fi uitat, şi uitat a fost ieri. aşa începe: piciorul care se rupe, şi mobila căzută, apoi dansul în plasă şi în lumină. câştigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de fluturi. nu vezi dacă te uiţi în apă, nu vezi dacă ochii nu ţi-au fost cusuţi cu grijă. nu visa nimic, ţi-ai putea auzi numele, doar o femeie nu corpul meu. ai închis fiecare cameră, nici fumul nu mai găseşte drumul, şi fumul ştie că sus. ce e numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene care-ţi sunt inimă & semnul de ceaţă, norii albaştri.primeşti ploaie pentru osul lipit. nimeni nu ştie că se pleacă în grabă. nimeni n-ascultă cauciucuri scârţâind între jumătăţi de oameni. 

 

staub

 

tristeţea noastră pentru părţile încă sănătoase, şi-apoi transparenţa acestor zile când crinii sunt vaporaşe prin sânge, tristeţea ca pasăre oarbă, şi tu eşti un mort din care cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la cerul tău şi l-am urât, pământul a fost fertil numai când mirosea, am stat printre aceleaşi lucruri pe care le-am numit, a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să înghiţi din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui atom, dar invizibil, baloane roşii plutind, plec în tăcere şi nu e un lift cu oglinzi, cât plătesc pentru răspuns, cercurile se fac dezastre mici, leagăne de copil, şi golul e frumos, vorbesc despre cădere şi cineva merge la câţiva paşi distanţă, de partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, şi spun fericire şi puţin somn printre gheme de sfoară, şi spun nume simple ca pentru insecte, şi blândeţea nu-i un nou instrument pentru îmblânzire, când sunt casă şi nu eşti acasă, şi memorez feţe & contururi câştigătoare, şi-n zori muzica spânzură în cap, un strat de gheaţă întinsă cât dorm, şi vântul, şi raze cuminţi sub linia orizontului, ce nu te ucide continuă, când sângele e cald încă, steaguri de oameni care renunţă, cred cu mâinile şi picioarele, mai aştept, amar va fi bun & pervers.   

 

ce ne mai rămâne să urâm

 

îmi smulg părul cu mişcări tot mai leneşe,

mă dezbrac din ce în ce mai încet.

 

la picioare

nu am nicio zdreanţă de carne,

striptease-ul a fost oprit la timp.

 

acum n-o să lăsăm cu niciun chip

să pătrundă vreun firicel

de lumină.

 

am epuizat repede

exerciţiile de sinteză,

episoadele de manie,

straniile compulsii de femeie

care-şi organizează

fără cusur cuibul.

 

la capăt

paharul gol

de care-mi lovesc

din când în când

dinţii.

 

nu te speria

 

nu te speria, sila

vânătorului cu nările lipite

de pradă ţi-e cunoscut㠖

nu te speria, ce ai văzut e 

gravitaţia sub globul de

uraniu, scheletele sub zăpezi –

vii tot mai aproape –

violul se face tot pe furiş,

iar rânjetul alb, o, rânjetul alb

e al inimilor ferfeniţă

al inimilor pure 

dansează

 

mergem împreună,

stai lângă mine, ia-mă de mână

(când totul),

la orizont, pădurea

(haite de câini care ne-au arătat cum îşi sapă

adăpost sub pământ),

înaintăm şi suntem fericiţi, pădurea e înflorită

(ţie nu ţi-e frică de câini, ţie nu ţi-e frică,

iar demonii noştri dansează firesc împreună),

galben, violet, rozaliu,

apropiindu-ne, vedem

milioane de pungi de plastic

printre ramurile goale ale copacilor,

galbene, albastre, roşii, albe,

„a fost furtună”, îţi spun,

„a fost furtună”, îmi răspunzi.

 

live the lie

 

frumuseţea ta

e-această întâmplare târzie –

ieşind din cimitire goale – şi nu-s

camere de îndrăgostiţi, unde e atât de ieftin

să trăieşti în doi –, cai alergând prin iarbă

ca nişte păpuşi de paie, spasmul braţului

care nu lasă să scape, iată, trupul femeii

abia dacă trăieşte, & nu

sărbătoreşte niciodată

înfrângerea.

 

black friday

 

mi-e greaţă de atingeri,

& degetele îmi aminteau cozile de pisică.

am desfăcut-o – am acoperit ochii copilului, &

n-ai fi putut fi mai gol & mai limpede. între picioarele ei,

am întrebat de câte ori i-ai spus că nu va veni dimineaţa.

 

tandreţea e bucata de carne crescută în

mijlocul măselei – şi pe tine te dor muşchii când te trezeşti,

de parcă ai sta sus, sus de tot, şi te-ai uita la prea multe lumini?

am înghiţit scame, luând şi lăsând, şi lumea a trecut

fără să lase vreo urmă, iar în mulţimea noastră

n-a fost niciun erou, dar atâta fericire –

 

părul tuns la piele, zâmbet, & rupi, &

trebuie să iubeşti tare mult,

de vreme ce nicio femeie nu poate să spună

ca mine, suntem amândoi în întuneric.

 

nu-mi cere să-ţi dau de mâncare,

noi nu putem fi hrăniţi decât deodată.  

cine a înnebunit primul?

tatăl cui e mai nebun

 

decât al nostru?

© 2007 Revista Ramuri