Între traducerea vorbirii în timp real şi imposibilităţile traducerii
de Roxana Ghiţă
Sfârşitul lunii mai a împlinit unul
dintre visele fanilor împătimiţi ai Star Trek: încă nu atât de performant ca
traducătorul universal din îndrăgitul serial SF, Skype Translator, software-ul
de traducere în timp real, elaborat de Microsoft după ani de cercetare în
domeniu, a reuşit, totuşi, să uimească întreaga asistenţă. Demonstraţia,
desfăşurată în faţa publicului în cadrul Code Conference, a constat într-o
conversaţie prin tehnologia Skype, între doi parteneri vorbind germană şi
engleză, care a fost tradusă simultan, cu ajutorul senzorilor de recunoaştere
vocală, în cele două limbi. Recunosc că fac parte din tabăra celor mai degrabă
sceptici cu privire la reuşitele traducerii automate: cu toţii ne-am distrat,
cred, comentând rezultatele uneori de-a dreptul suprarealiste ale serviciului
de traducere Google. Un prieten, poet şi pictor neozeelandez, obişnuia să-mi
trimită din când în când variante ale poemelor sale traduse automat în diferite
limbi, încântat de expresivitatea involuntară a aberaţiilor produse. Dacă un
text scris pune atâtea dificultăţi programului automat (şi nu mă refer aici la
traducerea de poezie, caz cu totul aparte), traducerea vorbirii în timp real
părea o sarcină cu totul insurmontabilă : fluxul vorbirii curge fără
întrerupere, neexistând inteligibilitatea pe care o asigură, în textul scris,
semnele de punctuaţie, sau, dimpotrivă, este segmentat de pauze şi de
interjecţii vide de conţinut, care nu au alt rol decât acela de a stabili o
punte între două gânduri. Progresul cu adevărat important în cercetarea
traducerii în timp real a apărut odată cu renunţarea la vechile modele
matematice de lucru şi înlocuirea lor cu modele avansate de recunoaştere a
vorbirii, bazate pe reţele neuronale de adâncime (deep neuronal networks)
compuse din straturi multiple cu variabile latente, care funcţionează în mod
asemănător creierului uman. De altfel, Satya Nadella, noul CEO al Microsoft
care a prezentat demonstraţia, a menţionat un aspect uimitor al programului,
pentru care nu există, încă, o explicaţie: cercetătorii au observat că, pe
măsură ce învăţa o nouă limbă, programul îşi îmbunătăţea performanţa în
limbile deja stăpânite (poligloţii fac o experienţă asemănătoare: cu cât ştii
mai multe limbi, cu atât învăţatul uneia noi este mai uşor, chiar dacă limbile
nu provin din aceeaşi familie lingvistică). În ciuda scepticismului meu
iniţial, de care v-am vorbit deja, trebuie să recunosc că am fost impresionată
de rezultate, chiar dacă partenerii la dialog au făcut un efort evident de a
articula cât mai clar cuvintele. Fără să fiu cârcotaşă, aş nota, totuşi,
diferenţa vizibilă de performanţă între enunţurile traduse în engleză şi în
germană: dacă cele în engleză au funcţionat aproape ireproşabil, cele în
germană au avut, în totalitate, neajunsuri mai mari sau mai mici, până la
sintagme ininteligibile. Engleza, aşadar, o limbă care, prin simplificarea
repetată a bazei gramaticale germanice de la care a pornit, a ajuns în forma ei
modernă să elimine aproape toate aspectele dificile care ţin de existenţa genurilor
gramaticale, a declinării substantivelor împreună cu deteminanţii acestora, a
flexiunii verbale etc., dovedeşte încă o dată că extrema facilitate a învăţării
sale a fost un factor decisiv în dobândirea supremaţiei mondiale (evident,
conjugat cu cel primar, economic).
Chiar dacă Nadella însuşi, atunci când a vorbit cu entuziasm
vizibil despre capacităţile extraordinare ale programului, care a depăşit,
chiar în această fază de început, aşteptările creatorilor săi, a folosit
cuvântul magie, ironia situaţiei nu ne poate scăpa: prin jocul liber al
imaginaţiei, omul se găseşte în pragul unui viitor în care limbile nu mai
trebuie să reprezinte o barieră (după cum s-a exprimat Rick Rashid, directorul
programului de cercetare al Microsoft), în care turnul Babel a fost recuperat,
reconstruit cu alte mijloace. Dacă vreun demiurg va fi rămas, cumva, în azuriul
boltei cereşti neatins de reverberaţiile râsului nietzschean, ne imaginăm ce
înfiorări îi va fi produs această extraordinară dovadă a nelimitatului potenţial
al creativităţii umane (să ne reamintim motivaţia biblică pentru încurcarea
limbilor pământeşti: spaima divină că acum nimic nu i-ar împiedica [pe oameni,
n.a.] să facă tot ce şi-au pus în gând).
Poate, totuşi, că demiurgul nu ar fi trebuit să aibă motive de
îngrijorare: cu siguranţă, nimic nu îi poate împiedica pe oameni să facă ce-şi
pun în gând, în afara propriei naturi. Nu ai cum să nu te întristezi, zic eu,
când o asemenea inovaţie nu-i smulge unui analist al firmei Information
Technology Intelligence Corp. decât profunda afirmaţie că, astfel, mai este
îndepărtat încă un obstacol din calea realizării de afaceri pe plan global, 24
de ore din 24, 7 zile din 7. Dacă acesta este scopul pentru care au fost
mobilizate aceste imense resurse creative, atunci stai şi te întrebi ce a fost,
până la urmă, câştigat, şi cum va arăta această umanitate descătuşată de sub
povara jugului destrămării lingvistice doar pentru a fi înjugată şi mai abitir
în slujba finanţelor globale. Deşi
nimeni nu poate nega beneficiile uriaşe aduse de posibilitatea comunicării
instant cu oricine pe pământ, consecinţa implementării pe scară largă a acestei
aplicaţii va duce la declinul şi, în cele din urmă, moartea învăţării limbilor
străine (în afara, poate, a unor entuziaşti cu înclinaţii masochiste şi
fantezii gidiene, pe care nu i-ar speria gratuitatea depunerii unui efort uriaş
şi de durată, fără de care învăţarea şi stăpânirea unei limbi străine nu sunt
posibile, spre deosebire de simpla accesare a unei aplicaţii pe telefonul
mobil). Cu siguranţă că asta nu ar fi o pierdere prea mare, dacă nu concepem
limba decât ca instrument de comunicare, şi una extrem de simplistă, în plus,
condusă doar de aspiraţii utilitariste. Dar limba este cu mult mai mult decât
atât: fără a avea neapărat simpatii sau sensibilităţi heideggeriene, este greu
de contrazis faptul că limba condensează sau cuprinde în sine întreaga Weltanschauung a unei culturi, pe care nu numai că o transmite, ci o şi
modelează şi o structurează. Învăţând o limbă străină, înveţi, cu adevărat, să
vezi lumea cu alţi ochi, să simţi în alt fel, să te apropii de realitate
dintr-un unghi care până atunci ţi-a fost străin: pe scurt, înveţi că se poate
şi altfel, că ceea ce credeai a fi un dat imuabil al existenţei tale nu
este decât unul printre atâtea altele posibile, şi că frumuseţea lumii stă
tocmai în această incredibilă bogăţie şi diversitate. Câte lucruri despre tine
şi celălalt ţi se revelează atunci, când, de ex., înveţi că în japoneză nu sunt
corecte enunţuri de genul: ea doreşte să sau ea este tristă, pentru că este
impudică prezumţia că ai acces la lumea interioară a unei alte persoane cu
atâta claritate încât să-i poţi expune public emoţiile şi dorinţele. Nu,
japoneza cere, în asemenea cazuri, o flexiune verbală care să semnalizeze
distanţa şi, în acelaşi timp, respectul pentru celălalt, faptul că, vorbind
despre intimitatea celuilalt, locutorul se află pe un teren al conjucturii şi
nu pe unul sigur, al faptelor.
Cu subtilităţi de acest gen se ocupă, la polul opus entuziasmului
luminist al traducătorului universal instant, Dicţionarul termenilor
intraductibili (Dictionary of Untranslatables: A Philosophical Lexicon),
o monumentală enciclopedie de 1344 de pagini, apărută în acest an la Princeton
University Press (titlul original: Vocabulaire européen des philosophies:
Dictionnaire des intraduisibles, Seuil/Le Robert, Paris, 2004). Rezultat al
unei munci de mai bine de zece ani, proiectul, la care au participat în jur de
150 de cercetători, îşi propune să aducă în prim-plan tocmai acele zone de
umbră, de ambiguu şi de inefabil care fac imposibilă echivalarea simplistă
între limbi şi culturi: peste 400 de termeni intraductibili din diverse
domenii şi dintr-o varietate de limbi europene sunt analizaţi etimologic şi
discutaţi în diferite contexte care pun în evidenţă conotaţiile filozofice,
etice, poetice etc. pe care transferul lingvistic nu le poate reda. Desigur, nu
este vorba despre intraductibilitate per se, ci de imposibilitatea de a găsi
un singur termen echivalent într-o altă limbă, care să conţină toate aceste
aspecte fără a fi nevoie să se recurgă la parafraze.
Dar există şi alte abordări, mai puţin academice, ale acestui
fenomen: fascinată de lumile noi pe care le deschid asemenea cuvinte, artista
neozeelandeză Anjana Iyer a iniţiat un proiect numit Found in Translation,
care îşi propune să ilustreze prin imagini ceea ce limbile nu pot decât încerca
să aproximeze prin explicaţii stângace. O sută de ilustraţii de o prospeţime şi
un farmec cuceritoare, aşadar, pentru o sută de cuvinte intraductibile, din diferite limbi ale
globului... Voi menţiona aici doar două, care m-au împins în braţele unor
încântătoare reverii, lăsându-vă plăcerea să le descoperiţi pe restul singuri: komorebi
(japoneză), care trimite la lumina filtrată a soarelui pătrunzând prin
coroanele copacilor şi gökotta (suedeză), a te trezi dimineaţa devreme
pentru a ieşi afară şi asculta cântecul păsărilor. Poate însă că, în lumea
guvernată de imperativul economic al productivităţii non-stop, asemenea
contemplaţii şi, până la urmă, asemenea acţiuni nu-şi mai au locul: avem, la o
adică, aplicaţii pe tabletă sau smartphone care ne aduc sunetele naturii chiar
în birou.
Link:
Anjana Iyer, Found in Translation (extras)
http://www.behance.net/gallery/100-Days-Project-2013/9633585
|
|