Dana Constantin şi Marcel Bunea formează o identitate de grup (DOI), în care fiecare se priveşte în oglinda celuilalt, meditând asupra statutului şi sensului picturii în contemporaneitate. Trăsătura unificatoare a parcursului constituit, începând din 2013, este abstracţionismul practicat cu aceeaşi tenacitate, dar cu mijloace distincte. Recursul la limbajul abstractizant/ abstract reprezintă, în fiecare caz, rezultatul unui proces mai mult sau mai puţin îndelungat. În pictura Danei Constantin se poate identifica o dimensiune lirică, de introspecţie, în contrast cu geometrismul epurat, minimalist, al lui Marcel Bunea.

Dinamica grupului DOI s-a configurat pornind de la contrastele formale determinate de opţiuni diferite, conceptuale şi vizuale, în egală măsură: dominaţia liniei (MB) versus forţa culorii (DC), ordinea (aparentă) a geometriei (MB) versus dezordinea (aparentă) a vibraţiilor cromatice (DC), densitatea opacizantă a picturii acrilice (MB) versus profunzimea straturilor suprapuse ale picturii în ulei (DC).

Parcursul grupului DOI a înregistrat, în ultimii ani de cercetare artistică, şi câteva mutaţii emblematice; astfel, tablourile Danei Constantin din ciclul FLOTEs (inspirat de conceptul FLOTEs – Fundamental Laws of Temporal Evolution – datorat lui Tim Maudlin, filosof al ştiinţei şi reformulat/ transformat în: Forme/ Lumină/ Opacitate/ Transparenţe/ Expresie) dezvăluie un dialog inedit între linie şi culoare, în care linia pare să fie (aşa cum mărturiseşte artista însăşi) „vioara întâi”, trasând direcţiile compoziţionale şi suprimând, oarecum, superioritatea culorii; monocromiile practicate până acum au fost înlocuite cu jocuri subtile de culori complementare ce creează tente vibrate de griuri colorate. Efectul este de oglindire spectrală, sugerată de transparenţele estompate, obţinute prin suprapunerile discrete ale straturilor de culoare.

Pictura lui Marcel Bunea practică maxima economie de mijloace a unui abstracţionism geometric sever, din care au dispărut liniile de fugă puternice din Spaţiile permutaţionale, în care suprafeţele sunt clar delimitate, reflectând o concentrare severă, austeră, incisivă, definită de linia dreaptă şi tenta plată. Se poate descifra în compoziţiile din ciclurile Ore înalte, Tăceri articulate, Tricolor sau New York, New York m.b. un demers radical de anulare a gestualităţii şi a oricărei tentaţii de a crea iluzii spaţiale: gestul pictural este controlat, eliminând orice tentaţie de spontaneitate a mâinii, iar adâncimea spaţială este definitiv învinsă de supremaţia bidimensionalităţii.

Ambii pictori par să fie interesaţi acum de arhitectura internă a formei: citită în cheie formalistă, aceasta reaminteşte conceptul de „configurare arhitectonică” formulat în 1893 de Adolf von Hildebrand, pentru care conţinutul unei opere de artă era alcătuit din formele spaţiale în care se dezvăluie natura. În cazul Danei Constantin, esenţiale sunt, după propriile mărturii, „preocupările formale şi arhitecturale urmărind puterea creatoare a naturii”, marcate însă de „reflecţia abstractă între cele două elemente plastice folosite cu preponderenţă, suprafaţa şi linia”, ce duc la o „nouă dimensiune, formală liniară, subordonată unui registru cromatic valoric obţinut prin suprapunere şi contopire, într-un discurs plastic caracterizat de simplificare, aprofundare şi esenţializare”. Marcel Bunea afirmă, la rândul său, că este interesat de „transgresarea logicii tradiţionale de organizare a suprafeţei, de arhitectura raţională non-gestuală a tabloului”. Inspirat de Hermann Hesse, el se întreabă „dacă nu cumva pictura e un fel de joc cu mărgele de sticlă, un fel de Castalia, de cetate a inefabilului, iar eu pictorul, un Knecht (slugă) al culorii”.

Episodul al optulea al grupului DOI poate fi citit şi sub un semn retrospectiv, deoarece propune o revizitare a unor etape de creaţie semnificative ce au marcat începuturile unui parcurs comun. Spaţiile permutaţionale ale lui Marcel Bunea dialoghează (din nou) cu ciclul 12 IULIE, realizat de Dana Constantin în 2014, amintind premisele artistice prin care s-a format grupul DOI. Acestea pot fi delimitate între un gen proxim – aspiraţia către abstracţie – şi o diferenţă specifică, generată de opţiunile radicale ale celor doi: geometrismul din ce în ce mai epurat realizat în straturi opace de pictură acrilică (Marcel Bunea) versus vibraţia cromatică şi valorică a picturii în ulei (Dana Constantin).

Convinşi că „pictura este o profundă tăcere articulată” – pentru a-l cita din nou pe Marcel Bunea –, cei doi au optat, pe drumul lor comun, pentru limbajul non- sau ne-figurativ, ca modalitate privilegiată de aprofundare a mijloacelor şi sensurilor picturii, într-o alternativă ce regândeşte, regăseşte şi fructifică acum – în al doilea deceniu al secolului 21 – posibilităţile artei abstracte, care a dominat veacul trecut, fiind adesea privită ca cea mai mare invenţie a modernismului.

Împreună, ei au decis să omagieze acum, prin aceste noi coordonate ale abstracţiei picturale, prezentate în spaţiul Muzeului de Istorie din Târgu Jiu, figura emblematică a modernităţii artistice universale care este Constantin Brâncuşi, indelebil legată de locul spiritual ce găzduieşte această expoziţie.