© Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Sfârşitul anului 1944. Maddie şi Ellis Hyde, o pereche tânără din înalta societate din Philadelphia, nu cunosc ororile şi privaţiunile războiului. Ellis este interesat de distracţii, pe care şi le permite graţie banilor pe care îi primeşte de la tatăl său. Dar când bătrânul general Hyde îi taie fondurile, el se hotărăşte să îi câştige bunăvoinţa reluând un vis vechi al tatălui: acela de a găsi monstrul din Loch Ness. Deşi Maddie nu ar vrea să părăsească America, ei pornesc spre Scoţia, însoţiţi de prietenul de nedespărţit al lui Ellis, Hank. Fără să se lase tulburaţi de nimic, cei doi bărbaţi caută în fiecare zi monstrul, în timp ce un alt monstru încă devorează Europa: Hitler. Singură tot timpul într-un sat sărăcăcios din Scoţia, suspectându-şi soţul că pune la cale împreună cu Hank uciderea ei, Maddie începe să se întrebe cine este ea în realitate şi care îi este menirea. Emoţionantă şi plină de pasiune, cartea aceasta este povestea unei tinere femei care, pe măsură ce înţelege ce se întâmplă în jurul ei, învaţă să se pună în slujba semenilor, găsindu-şi totodată sufletul-pereche. O poveste impresionantă, care te ţine în chingi, pe fundalul unui sat îndepărtat din munţii Scoţiei, la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Bestseller New York Times şi USA Today, cartea a fost nominalizată în 2015 pe lista scurtă la Historical Novel Award. Romanele Sarei Gruen (născută în 1969 la Vancouver; locuind actualmente în Carolina de Nord), care a devenit cunoscută pe plan internaţional cu Apă pentru elefanţi (2006) – transpus într-un film reuşit în 2011, cu Reese Witherspoon, Rob Pattinson şi Christoph Waltz –, s-au vândut în peste 10 milioane de exemplare şi sunt traduse în peste 45 de limbi.

„Sara Gruen se numără printre cei mai convingători povestitori americani contemporani.“ (Kethryn Stockett)

„Unic în descrierea cadrelor care înrămează povestea, cu o solidă cercetare istorică în spate, romanul Sarei Gruen ţine de proza de cea mai bună calitate literară. Mult după ce l-am terminat de citit mi-a rezonat în minte un posibil mesaj: monştrii pe care-i căutăm se pot afla chiar în faţa noastră.“ (Jodi Picault)

— Cinci! Patru! Trei! Doi!

Cuvântul „unu“ ni se formase deja pe buze, dar înainte să apucăm să-l rostim, o explozie s-a auzit sus, deasupra capetelor noastre. Oamenii din jur au început să ţipe, iar eu m-am lipit de Ellis, care ne împroşca cu şampanie. Mi-a acoperit capul cu braţul, ca să mă ferească, şi nici o picătură n-a ajuns pe mine.

Când ţipetele s-au potolit, am auzit deasupra noastră un clinchet, însoţit de un scrâşnet îngrozitor. De la adăpostul pieptului lui Ellis, am aruncat o privire în sus.

— Ce naiba…? a făcut Hank, fără să pară deloc mirat; cred că era singurul dintre noi toţi care nu tresărise.

Toate privirile s-au îndreptat în sus. La treizeci de metri deasupra noastră, un candelabru uriaş, atârnat de un lanţ argintat, se legăna aruncând fulgere luminoase pe pereţi şi podea. Era ca un curcubeu spart în milioane de cioburi, dansând acum peste marmura pereţilor, peste mătăsuri şi damascuri – o privelişte de la care nu ne puteam lua ochii. L-am privit o clipă pe Ellis, speriată, apoi am ridicat iarăşi ochii spre tavan.

Un dop uriaş a aterizat chiar lângă generalul Pew, gazda noastră la ceea ce putea fi numită, fără nici o exagerare, cea mai aşteptată petrecere a anului. Dopul, mare cât o ciupercă, ricoşă şi sări iar în aer. În secunda următoare, o bucată de cristal de mărimea unui ou de prepeliţă a picat drept în paharul cu cocktail al generalului, aproape golindu-l. Generalul s-a holbat o vreme la pahar, nedumerit şi ameţit de băutură, după care şi-a scos calm batista şi şi-a tamponat haina.

Toată lumea a izbucnit în râs. Atunci am băgat de seamă că un servitor bătrân, îmbrăcat în pantaloni de modă veche, bufanţi şi strânşi la genunchi, era cocoţat în vârful unei scări de lemn. Palid, ţeapăn de spaimă, se străduia să ţină cea mai mare sticlă de şampanie pe care o văzusem în viaţa mea. Pe masa de marmură din faţa lui era o piramidă de pahare, aranjate astfel încât, dacă turnai fără oprire în cel din vârf, la un moment dat toate paharele se umpleau. În timp ce şuvoiul înspumat se prelingea pe sticlă şi îi curgea în mâneci, bătrânul, alb la faţă, o privea îngrozit pe doamna Pew.

Hank a înţeles imediat cum stăteau lucrurile şi, pe cât se pare, i s-a făcut milă de bătrân. A ridicat mâna în care ţinea paharul şi, cu aplombul unui maestru de manej, a făcut un gest larg cu cealaltă mână, strigând cu voce tunătoare:

— Unu! La mulţi ani!

Orchestra a intonat Auld Lang Syne. Generalul Pew dirija, cu paharul gol în chip de baghetă. Alături de el, doamna Pew era toată un zâmbet: nu numai că petrecerea era un succes răsunător, dar acum mai avea şi o parte amuzantă, de care lumea urma să vorbească ani de zile.

Să ne uităm vechii prieteni, să nu mai ştim de ei?

Să ne uităm vechii prieteni şi vremurile de demult?

Cei care ştiau versurile s-au pus pe cântat. Eu le repetasem în după-amiaza aceea, ca să fiu pregătită pentru ocazie, numai că, în clipa în care dopul a izbit candelabrul de cristal, mi-au zburat complet din minte. Când am ajuns la partea cu alergatul pe dealuri şi cules de margarete, am renunţat să mă mai străduiesc şi m-am alăturat lui Ellis şi lui Hank, mulţumindu-ne să lălăim restul cântecului.

Băieţii dădeau din mâna cu paharul, legănându-se împreună cu generalul, în timp ce cu braţul celălalt mă ţineau pe după talie. La sfârşit, Ellis s-a aplecat şi m-a sărutat.

Hank s-a uitat în dreapta şi în stânga, părând descumpănit.

— Hmm, s-ar zice că mi-am pierdut partenera. Ce-am făcut cu ea?

— Ceva n-ai făcut, asta e sigur: Nu te-ai însurat cu ea, am pufnit eu dispreţuitor, gata-gata să scot şampania pe nas.

Fără să-mi dau seama, băusem cel puţin patru pahare pe stomacul gol, iar acum mă simţeam foarte vitează.

S-a prefăcut că rămâne cu gura căscată, dar nici măcar el nu putea pretinde că nu ştie cât de exasperată era Violet de curtea pe care i-o făcea de ani de zile, fără să meargă mai departe.

— O fi plecat? a întrebat scrutând sala cu o figură serioasă.

— N-am de unde să ştiu, i-am răspuns. A trecut ceva vreme de când n-am mai văzut-o.

— Păi, atunci, cine mă sărută şi pe mine de Anul Nou? a întrebat Hank, cu o mutră îndurerată.

— Hai, vino aici, nătăfleţule.

M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat pe obraz.

— Poţi oricând să contezi pe noi. Şi nici măcar nu-ţi cerem un inel.

Ellis ne-a aruncat o privire amuzată şi i-a făcut semn lui Hank să-şi şteargă rujul de pe obraz.

În spatele lui, bătrânul servitor era tot acolo, cocoţat pe penultima treaptă a scării. Se aplecase cât de mult putea şi se chinuia să nimerească paharul din vârf. Nu mai era palid. Din cauza încordării se făcuse roşu la faţă şi strângea din buze, încruntat. M-am uitat în jur, să văd dacă vine cineva să-l ajute, însă nimeni nu se grăbea.

— Ellis, cred că are nevoie de ajutor, am spus arătând cu capul spre servitor.

Ellis s-a întors spre bătrân.

— Într-adevăr, a spus şi mi-a întins paharul. Ce zici, Hank?

— Chiar crezi că a plecat? a întrebat Hank gânditor, plimbându-şi buzele pe marginea paharului. Arăta trăsnet astă-seară. În rochia de culoarea amurgului, cu paietele ca nişte stele de pază în galaxia nopţii ei… Dar nimic, nimic nu se putea compara cu pielea ei albă ca laptele…

— Hei, băieţi! Concentraţi-vă! am spus eu.

Hank s-a trezit din visare.

— Poftim?

— Maddie e de părere că omul trebuie ajutat, a spus Ellis.

— Sticla aia e uriaşă, am zis. Nu cred că e în stare s-o ţină singur.

— Nu cred, a încuviinţat Ellis. E un Baltazar adevărat.

— Ba nu e Baltazar, e Nabucodonosor.

Bătrânului îi tremurau braţele. A încercat iar să umple cupele, dar şampania a curs printre ele, făcând o baltă pe masă şi pe podea. Mănuşile şi mânecile hainei îi erau ude leoarcă.

— Aoleu, a făcut Hank.

— Chiar aşa, a încuviinţat Ellis. Doamna Pew n-o să fie mulţumită.

— Din câte îmi dau seama, doamna Pew nu e niciodată mulţumită.

Pe fruntea bătrânului curgeau şiroaie de transpiraţie. Era clar că avea să cadă, să se prăbuşească peste piramida de pahare. Am căutat-o din ochi pe doamna Pew, să-i cer să intervină, însă nu era nicăieri. Am încercat să-i fac un semn generalului, dar era ocupat cu paharul de cocktail pe care abia şi-l umpluse din nou.

L-am înghiontit pe Ellis în coaste.

— Du-te! l-am îndemnat. Du-te şi ajută-l.

— La cine se referă? a întrebat mirat Hank.

M-am uitat urât la el, până când s-a prins.

— A, da. Sigur.

Mi-a întins paharul, dar eu aveam deja mâinile ocupate, aşa că l-a pus pe jos. Şi-a tras reverele în lături, pregătindu-se de treabă, dar până să apuce el şi Ellis să facă ceva, au apărut câţiva servitori care aduceau patru sticle ceva mai mici, însă oricum mult mai mari decât sticlele obişnuite, şi trei scări. În spatele lor venea plutind doamna Pew, să se asigure că totul mergea cum trebuie.

— Ei, da, ăştia sunt Baltazari adevăraţi, a spus Hank dând din cap ca un cunoscător, după care a ridicat paharul de pe podea şi l-a dat peste cap.

— Ba nu, ăştia sunt Ieroboami, a spus Ellis.

— Dacă nici eu nu m-oi pricepe la şampanie… a zis Hank.

— Adică eu nu mă pricep?

— Habar n-aveţi, nici unul, m-am băgat eu în vorbă. Sunt Ebenezeri.

Au rămas amândoi cu gura căscată.

Ameţită cum eram, m-am pus pe chicotit.

— Ebenezer, n-aţi înţeles? Crăciunul? Sărbătorile de iarnă? Hai, lasă. Mai aduceţi-mi un pahar. Pe ăsta l-am vărsat.

— Da, pe mine, a zis Ellis.

Hank s-a răsucit pe călcâie şi a pus paharul pe tava unui chelner care tocmai trecea pe acolo. Apoi a bătut din palme:

— Cine se bagă la o bătaie cu bulgări?

Ne-am repezit afară, împiedicându-ne unul de altul, ne-am trântit pe spate în zăpadă şi am desenat „îngeraşi“, dând din mâini şi picioare. Eram chiar în faţa casei familiei Pew, unde toţi şoferii în livrea stăteau aliniaţi lângă maşinile lor, aşteptându-i pe oaspeţi să iasă. Am făcut un bulgăre de zăpadă şi am reuşit să-l izbesc pe Ellis drept în piept, după care am fugit ţipând înăuntru.

În holul imens, Ellis m-a ajutat să-mi scutur zăpada de pe spate şi din păr. Hank şi-a scos haina şi mi-a acoperit umerii goi, apoi m-au condus împreună spre un grup de trei scaune din lemn sculptat, tapisate cu goblenuri, aşezate în faţa căminului în care ardea un foc zdravăn. Hank, căruia îi dăduse prin cap să înşface etola de nurcă ce-mi căzuse în zăpadă, a scuturat-o şi a întins-o pe marginea măsuţei din lemn de trandafir de lângă noi. Ellis a plecat să aducă nişte vin fiert cu miere, iar eu mi-am scos mănuşile, acum ude şi pătate.

— Doamne, în ce hal sunt, am zis privindu-mi rochia. Ce dezastru!

Rochia de mătase şi pantofii erau compromişi. Am încercat, fără nici un rezultat, să netezesc ţesătura încreţită de apă, apoi mi-am pipăit urechile, să văd dacă mai aveam cerceii. De mănuşi nu-mi părea rău, iar etola speram să poată fi salvată. Altminteri se chema că izbutisem să-mi distrug întreaga toaletă.

— Nu eşti în nici un hal, a zis Hank. Arăţi superb.

— Mda, arătam, m-am văitat eu.

Petrecusem după-amiaza la Salon Antoine, unde îmi aranjaseră părul şi mă machiaseră. Pe deasupra, nu mâncasem aproape nimic de două zile, pentru ca să cadă rochia bine pe mine. Era de un roşu intens, ca rodia, şi purtam pantofi din acelaşi material. Se asortau cu piatra inelului de logodnă, un rubin, şi împreună îmi scoteau în evidenţă ochii verzi. Ellis îmi dăruise rochia şi pantofii cu câteva zile în urmă, iar înainte să mergem la petrecere dansasem flamenco în faţa lui, învârtindu-mă până când ai fi zis că fusta îşi va lua zborul. Ellis s-a declarat încântat, însă eu am simţit, ca în atâtea alte rânduri, un fior de tristeţe când am încercat să-mi închipui ce vedea el de fapt. Soţul meu e daltonist, aşa că, pentru el, toaleta mea trebuie să fi fost doar o combinaţie de griuri. Mă întrebam ce fel de griuri, câte nuanţe distingea şi dacă aveau intensităţi diferite. Eu, una, nu-mi puteam imagina o lume fără culori.

Hank s-a trântit pe un scaun, cu un picior atârnat peste cotieră. Şi-a deznodat papionul, apoi şi-a descheiat nasturii manşetelor şi pe cei ai gulerului. Părea un Clark Gable pe jumătate înecat.

Cât despre mine, cu toate că eram înfăşurată în haina lui şi o ţineam strâns pe lângă trup, frigul mă pătrunsese şi începusem să tremur.

Hank şi-a dus mâna la piept, apoi s-a căutat prin buzunare. S-a oprit şi a ridicat o sprânceană.

— Stai! am zis, înţelegând ce căuta.

Am scos tabachera din buzunarul de la piept al hainei şi i-am întins-o. Hank a deschis-o şi mi-a oferit o ţigară. Am scuturat din cap. Atunci a luat o ţigară pentru el şi a închis tabachera.

— Ei, cum rămâne? a întrebat cu o sclipire jucăuşă în ochi. Punem mâna pe un monstru?

— Sigur, am zis fluturând din mână. Plecăm cu primul vapor.

La fel răspundeam de fiecare dată când subiectul era repus pe tapet, ceea ce se întâmpla deseori, şi întotdeauna după ce luasem serios la bord. Era mica noastră glumă.

— Cred că lui Ellis i-ar face bine schimbarea. Pare cam deprimat.

— Ellis nu e deprimat, l-am contrazis. Problema e la tine, vrei să scapi de Violet.

— Ba nu, a protestat el.

— Nici măcar nu ţi-ai dat seama când a plecat astă-seară!

Hank şi-a coborât privirea, recunoscându-se vinovat.

— Cred că se cuvine să-i trimit flori.

— Mâine dimineaţă la prima oră.

— Fără discuţie, a încuviinţat el. Cum se crapă de amiază. Pe cuvânt de cercetaş.

— Şi, dacă vrei să ştii părerea mea, ar trebui să te însori cu ea. E vremea să te civilizezi, iar mie mi-ar prinde bine o prietenă. Nu vă am decât pe tine şi pe Ellis.

A dus mâna la piept, prefăcându-se rănit mortal.

— Şi noi ce suntem, cotoare de varză?

— Nuu, sălăţică fragedă. Dar hai să vorbim serios. Cât ai de gând s-o mai laşi să aştepte?

— N-am idee. Nu ştiu dacă sunt gata să mă las civilizat. Dar când am să fiu, Violeta va avea întâietate. Poate să-şi aleagă cel mai dat naibii tovarăş de viaţă.

Când am pus paharul jos, ochii mi-au căzut din nou pe rochie şi pe pantofi.

— Nici mie nu mi-ar strica să mă civilizez. Dar, până una, alta: ai de gând să te însori cu ea sau nu?

— Ce-i asta, o ambuscadă?

A bătut ţigara de capacul tabacherei şi şi-a aşezat-o între buze. Un servitor a apărut de nicăieri şi i-a aprins-o.

— Mm, mulţumesc, a zis Hank, trăgând fumul în piept.

S-a lăsat pe spate şi a scos fumul pe gură şi pe nas, formând un fuior de fum alb pe care l-a tras înapoi în piept – un giumbuşluc pe care-l numea „cascada irlandeză“.

— Dacă mă însor cu ea, Ellis şi cu mine nu mai avem nici o şansă. O să ne puneţi piciorul pe grumaz.

— N-avem cum, am protestat. Vom fi la egalitate, două la doi.

— Egalitatea între sexe nu există. Uită-te la tine: ai reuşit să ne încolţeşti de una singură.

— Nu-i adevărat!

— Ba da, chiar acum mă încolţeşti, chiar în clipa asta, întinzându-mi cu mânuţa proprie capcana căsătoriei. Ascultă la mine, asta e conspiraţia feminină supremă. Sunteţi cu toate părtaşe. Deşi eu, unul, nu prea înţeleg pentru ce toată zbaterea asta.

Ellis a revenit, însoţit de un chelner care a aşezat pe masă pahare cu mâner, aburinde. Apoi s-a tolănit pe un scaun.

Hank a pus ţigara în scrumieră şi a luat un pahar. A suflat în el şi, cu mare grijă, a luat o înghiţitură.

— Carevasăzică, Ellis, fetiţa noastră dragă, aici de faţă, tocmai zicea că a venit vremea să facem o călătorie. Să punem şi noi mâna pe un plesiozaur.

— Nu mai spune, a replicat Ellis.

— Ba chiar aşa. A pus toate detaliile la punct, a insistat Hank. Ia spune-i, Maddie.

— Te-ai îmbătat, am zis eu râzând.

— E adevărat, recunosc, a spus Hank, dar eu tot cred că ar trebui să încercăm.

A stins ţigara apăsând-o cu atâta putere, că s-a spart şi s-a desfăcut în scrumieră. De ani de zile vorbim despre asta. Haideţi s-o facem. Vorbesc serios.

— Ba nu, am zis.

Hank şi-a dus iarăşi mâna la piept.

— Ce-i cu tine, Maddie? Să nu-mi spui că ai pierdut gustul aventurii. Ori te-o fi civilizat Violet fără ştirea noastră?

— Nu, sigur că nu. Nu i-aţi dat voi ocazia. Dar acum nu putem pleca. Navele de croazieră nu mai traversează oceanul de când s-a scufundat Athenia.

Mi-am dat seama că vorbisem ca şi cum vasul ar fi avut vreo spărtură pe undeva, când, de fapt, fusese torpilat de un submarin german şi se dusese la fund cu 1100 de civili la bord.

— Dacă vrei, poţi, a spus Hank, dând din cap cu un aer înţelept.

A sorbit iar din pahar, apoi l-a privit acuzator.

— Hm, cred că tot whisky-ul simplu e mai bun. Lipsesc puţin. Ellis, stai de vorbă cu soţia ta. Văd că a dobândit obiceiuri proaste.

Şi-a luat avânt să se ridice de pe scaun şi a fost cât pe ce să cadă în genunchi. S-a prins cu mâna de scaunul lui Ellis până şi-a recăpătat echilibrul şi în cele din urmă s-a îndepărtat, clătinându-se ca un fluture în zbor.