Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În numele familiei

        de Sarah Dunant

(fragment)

Traducere din engleză şi note de Irina Bojin

Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Romancieră, critic literar şi realizatoare de emisiuni radio-TV, SARAH DUNANT este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cât şi în SUA. S-a născut în 1950 la Londra şi a studiat istoria la Newnham College, Cambridge. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă la BBC. Înainte de a deveni scriitoare, a călătorit mai mulţi ani în Japonia, India, America Centrală şi de Sud. Între 1989 şi 1996 a realizat şi a prezentat emisiuni culturale pentru BBC Television, apoi pentru BBC Radio 3. În prezent predă creative writing la Faber Academy din Londra. Colaborează cu recenzii la The Times, The Guardian şi The Independent on Sunday. După publicarea a două romane în colaborare, sub pseudonimul Peter Dunant, apărute în 1984 şi 1986, Sarah Dunant a scris zece romane şi a editat două volume de eseuri. Primele sale patru cărţi sunt romane poliţiste de mare impact. Unul dintre personajele sale emblematice este Hannah Wolfe, care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) – câştigător al Crime Writers’ Association Macallan Silver Dagger for Fiction – şi Under My Skin (1995). În anii următori publică thrillerele psihologice Transgressions (Transgresiuni, 1997; Humanitas Fiction, 2008) şi Mapping the Edge (1999). Faima internaţională i-au adus-o romanele istorice The Birth of Venus (Naşterea lui Venus, 2003; Humanitas, 2007), In the Company of the Courtesan (În compania curtezanei, 2006; Humanitas, 2007), Sacred Hearts (2009) şi Blood and Beauty (Sânge şi splendoare. Un roman despre familia Borgia, 2013, Humanitas Fiction 2015), traduse în peste treizeci de ţări. Noul său roman, În numele familiei (In the Name of the Family, 2017), continuă saga legendarei familii Borgia.

În primii ani ai secolului al XVI-lea, Niccolň Machiavelli, trimis al Republicii florentine la Roma, este martor şi personaj al evenimentelor tumultoase care zguduie Italia, victimă a ambiţiei nemăsurate a familiei Borgia. Pioni şi maeştri ai intrigilor amoroase, comploturilor politice, manevrelor militare şi stratagemelor diplomatice, Cesare, Lucrezia, Rodrigo şi adversarii lor sunt protagoniştii unei poveşti de o frumuseţe şi o cruzime fără seamăn.

„Amprenta unică a romanelor pe care le-a dedicat Sarah Dunant Renaşterii italiene este dată de îmbinarea desăvârşită a acurateţei istorice cu un stil narativ irezistibil. În numele familiei gravitează în jurul a două personaje celebre – Lucrezia Borgia şi Niccolň Machiavelli –, construind o poveste fascinantă.“ (The Observer)

„Sarah Dunant ştie să îmbine detaliul plin de semnificaţii şi vasta panoramă istorică.“ (The Times)

E o procesiune fantomatică. Pentru a sosi la timp, cu toate că râul curge atât de leneş, barjele trebuie să călătorească toată noaptea, trase de pe mal de o duzină de cai duşi de hăţuri de oameni care ţin în mâini felinare atârnate de prăjini, ca să lumineze calea. În locuri dinainte hotărâte, aprind câte un foc ca să se vadă unde au ajuns. De undeva, din întunericul din faţă, le răspunde un fuior alb de fum. În oraş, în spatele zidurilor, muzicienii curţii sunt treziţi din somn, iar soldaţii de pe metereze schimbă garda ca să le facă loc comandanţilor de artilerie.

Lucrezia, care a dormit doar cât să se mai odihnească, aşteaptă să se crape de ziuă. Ciripitul şi ţiuiturile păsărilor de apă anunţând zorile sunt întrerupte de o fanfară de trompete, care se aude în depărtare. Nerăbdătoare să-şi vadă noul cămin, le lasă pe doamnele de companie să doarmă mai departe şi urcă singură pe punte, unde e pe dată înghiţită de ceaţa lipicioasă. Doar licărirea felinarelor de pe mal, care clipesc asemenea unor mari licurici, se mai zăreşte în marea cenuşie de ceaţă.

— Vai, doamnă, vai, apare din beznă trimisul casei d’Este, care nu se vede decât de la brâu în sus. Ce păcat. De asta mă şi temeam. V-aşteaptă de atâta vreme, că-i e ruşine să se arate, spune de undeva, de sus, şi capul îi este aşa departe de picioare, că pare un turnuleţ înălţându-se deasupra ceţii. Cu toate astea, noi, cei care o iubim, o găsim deosebit de frumoasă aşa, înfăşurată în vălurile străvezii ale iernii.

Lucrezia zâmbeşte, auzindu-l cum vorbeşte. Ce le mai place bărbaţilor să vadă peste tot dovezi ale şireteniei femeieşti. Dar sinceritatea sentimentelor care stau în spatele vorbelor bine alese nu poate fi pusă la îndoială.

— Îţi iubeşti foarte mult oraşul, signor Pozzi. De câtă vreme stai aici, privind şi aşteptând?

— Dinainte să vină zorile. Am tras nădejde să vă pot arăta… ei… nu are însemnătate acum. Ne apropiem tot mai mult. Ceaţa se va ridica în scurtă vreme, şi atunci veţi vedea cu ochii dumneavoastră.

Buuumm. O bubuitură răsunătoare, venită de nicăieri şi de peste tot, sparge tăcerea ceţoasă.

— Auziţi! E bubuitul tunurilor soţului domniei voastre, anunţându-vă înaintarea. Ascultaţi ce sunet plin, bogat. Ţevi lungi de doi metri. Concepute de el şi turnate în topitoria lui. Tunurile casei d’Este. El însuşi va urca pe metereze dimineaţă, ca să comande tunarii – în onoarea dumneavoastră. Aşa primire v-a pregătit.

Şi-l închipuie, înalt şi negricios, învăluit de ceaţă, întinzându-le lumânări cu mâinile înmănuşate. Dar lumânările se preschimbă în bucăţi de carne în închipuirea ei, când îşi aminteşte cum arăta pielea purpurie de pe degete. Canonada este urmată de o fanfară de trompete şi cornuri. Spune-mi, ar vrea să-l întrebe, ce-a păţit soţul meu la mâini?

Caii nechează neliniştiţi prin ceaţă, şi un pescăruş invizibil ţipă deasupra capetelor. Barca alunecă mai departe pe râul cenuşiu, care se uneşte cu ceaţa la fel de cenuşie, de abia se mai pot deosebi. Simte melancolia cum îi dă târcoale. O frântură de poezie i se învârte în minte:

Pe cel’lalt ţărm să vă petrec eu vin

în întuneric veşnic, cald şi ger.1

Ce gânduri nebune îi vin unei femei în drum spre nunta ei! Nu, nu se cade, sub nici un cuvânt.

— Pot să-ţi pun o întrebare, signor Pozzi? se întoarce spre el, din nou stăpână pe ea.

— Fără îndoială, doamnă, îmi puteţi pune orice întrebare.

— Mă gândesc… la prima soţie a soţului meu, Anna Sforza.

— Anna Sforza? repetă el, dar faţa îi rămâne ascunsă în valurile de ceaţă.

— Da. Cum era. Cum se înţelegeau. (Funia diplomatică dintre Roma şi Ferrara este întinsă la maximum sub picioarele lor.) A murit la naştere, nu? Soţul meu a jelit-o tare?

— Întreaga Ferrara a jelit-o. A fost o femeie minunată. Minunată. (Tace un timp, parcă ar încerca şi el cât de încordată e funia, înainte să mai facă un pas.) Avea totuşi o constituţie cam plăpândă. Ea şi ducele moştenitor… hm, s-ar putea zice că nu prea se potriveau.

— Înţeleg.

Rămâne cu privirile aţintite în ceaţă, şi liniştea se lasă în jurul lor.

— Vă îngrijorează ceva, doamnă?

— Nu, răspunde ea cu vioiciune. Absolut nimic, deşi sunt oarecum necăjită, fiindcă ţinuta aleasă de mine s-ar putea să nu fie potrivită. Mătase alburie brodată cu perle, pe o zi ca asta… Nu mi-ar plăcea să dispar într-o… în supa asta rece.

Pozzi râde, se vede că schimbarea subiectului i-a luat o piatră de pe inimă.

— Ceaţa se va fi ridicat de multă vreme. Vă dau cuvântul meu de om născut în Ferrara. Şi chiar dacă nu s-ar ridica, dumneavoastră aţi străluci, în ciuda ceţii. Nu am nici cea mai mică îndoială. Aduceţi soarele cu dumneavoastră.

— A, signor Pozzi. Cât de bine vă pricepeţi la vorbe mieroase, chiar şi pentru un diplomat.

— Asta nu înseamnă că nu sunt sincere, doamnă, răspunde el cu glas potolit.

Coboară privirea spre fata slăbuţă, cu ochi albaştri, blânzi, şi piele albă, cu buze de copil îmbufnat, rotunjite precum arcul lui Cupidon. Poate că nu este o frumuseţe, dar oricine ar recunoaşte că e drăguţă, şi zâmbetul larg nu face decât să-i sporească mândreţea. Cu toate astea, pe cât se vede, e neliniştită, chiar dacă pare greu de crezut. Pentru el, a fost o însărcinare nu lipsită de primejdii să traverseze jumătate din Italia, conducând această ceată de tinere sigure pe ele, pline de ifose. Nu se poate socoti în pierdere totuşi, dacă n-ar fi decât plăcerea de-a o privi cum câştigă în toate privinţele, în faţa unor bărbaţi puternici care-i purtau pică din cauza samavolniciilor familiei Borgia. Nu, cu certitudine că nu este o a doua Anna Sforza. Se spune că şi pe fratele ei îl plăceau oamenii de cum îl vedeau, că avea şi el aceeaşi carismă odată, până când i-a topit-o vitriolul ambiţiei, aşa cum ştergi o pată de pe piele. Locuitorii Romei scuipă pe jos când îi aud numele, deşi se feresc de ochi neprieteni. Cu toate astea, o zvârlugă de fată precum această odraslă Borgia i-a făcut pe oameni să se poarte cu totul altfel. A văzut-o istovită, moartă de plictiseală, înfuriată de insultele şoptite pe la spate, şi totuşi farmecul ei înnăscut, îmbinat cu şiretenia moştenită, o scoseseră întotdeauna la liman. Ar putea deveni un diplomat de prima mână. Mai-mai că-i vine să-i spună, să-i sugereze că este o combinaţie care se va dovedi folositoare, când va intra în groapa cu lei a politicii duse de familia d’Este. De fapt, va afla ea şi singură, şi asta în scurtă vreme.

Tunurile bubuie din nou, de astă-dată aşa de aproape, că tresar, iar fanfara de trompete cântă ceva mai limpede. Parcă răspunzând unui ordin dat cu mult înainte, lumea din jur începe să se schimbe. Ceaţa groasă prinde viaţă, se subţiază în fuioare de fum şi apoi dispare cu totul, făcând loc unui soare roşu-portocaliu. Curând apare silueta unui turn cu creneluri, urmat de una, ba nu, de două turle, apoi de meterezele porţii fortificate a oraşului şi zidurile maiestuoase, care prind într-o îmbrăţişare protectoare un talmeş-balmeş de acoperişuri şi hornuri de cărămidă înălţate la adăpostul lor. În jurul lor, şerpuieşte leneş râul în valurile căruia sclipesc razele de soare. Lucrezia scoate o exclamaţie de uimire. Oraşul pare că a fost tot timpul acolo, aşteptând-o pe ea să-şi schimbe starea de spirit, pentru ca, după cum i se promisese, fiecare să se prezinte în cea mai favorabilă lumină.

— Ferrara, doamnă ducesă, spune Pozzi, făcând o plecăciune adâncă. Cred că mătasea albă, pusă în valoare de zâmbetul dumneavoastră, va fi cât se poate de potrivită.

Protocolul festivităţilor care urmează e complicat şi precis. Iar această primă ceremonie, întâlnirea cu ducele Ercole însuşi, va avea loc în afara oraşului.

Locul ales pentru întâlnire este o mănăstire unde fiica nelegitimă a ducelui e călugăriţă. Soarele palid, iernatic, o invită pe Lucrezia să coboare de pe barjă. Trâmbiţaşii ei au coborât şi s-au înşirat pe mal, cu cornurile la gură, gata să înceapă. În spatele ei, doamnele de companie şi o mulţime de dansatori spanioli şi măscărici se bulucesc râzând, încercând să se aşeze în ordine. Cu toţii şi-au pierdut răbdarea. Lucrezia îi amuţeşte cu o privire. Trâmbiţaşii sună din goarne şi porţile mănăstirii se deschid, ca să-i întâmpine.

Procesiunea intră pe poartă, trece printre două galerii cu coloane şi iese într-un loc deschis, care a fost grădină pe vremuri, dar acum e un luminiş de pădure. Aici se înalţă zeci de arcade de piatră, fiecare îmbrăcată în vegetaţie bogată şi bobiţe roşii de ilice, care atrag o mulţime de păsări. Aerul e înmiresmat de levănţica zdrobită şi împrăştiată în calea ei şi la capăt, pe un podium flancat de coloane înalte, bogat decorate, stă aşezat însuşi ducele. În toate basmele care se respectă, înainte ca eroul şi eroina să se găsească, trebuie să treacă prin tot felul de încercări şi să învingă numeroase greutăţi. Înainte să se culce cu fiul, trebuie să intre în graţiile tatălui în vârstă de şaptezeci şi unu de ani. Zâmbeşte. Tocmai pentru astfel de încercări s-a născut.

Se opreşte sub prima arcadă, să vadă toată lumea cât de încântată este. Apoi merge mai departe, cu capul sus şi ochii aţintiţi înainte. De sub cascada de mătase apar vârfurile pantofilor aurii – a opta pereche – pe care nu i-a mai purtat până acum.

Se vede limpede, chiar de la depărtare, că despre ducele Ercole d’Este, la fel ca despre fiul lui, nu s-ar putea spune că e chipeş. Vârsta l-a împuţinat în unele părţi şi l-a îngroşat în altele, iar bărbiile i s-au tot lăsat, ascunzându-i gâtul cu totul. Seamănă cu un fotoliu cu tapiseria umflată, îşi spune în sinea ei. Cât priveşte firea lui, spionii familiei Borgia au pregătit-o bine pentru ceea ce o aşteaptă.

Acest nou tată pe care i l-a hărăzit soarta a condus Ferrara mai bine de treizeci de ani şi, în ciuda temperamentului său vulcanic, a fost foarte iubit, mai întâi de popor, pentru numele lui şi războaiele purtate pe când era tânăr, apoi de femeile pe care şi le-a ales, cu toate că el n-a dorit cu adevărat decât două: pe soţia lui, Eleanora de Aragon, şi o ibovnică de la care a avut doi copii nelegitimi, o fiică şi un fiu, cel din urmă dându-i deja mai multă bătaie de cap decât face.

În ultimul timp, se crede un om al păcii. Sau, mai degrabă, cineva căruia nu-i place să risipească bani pe lucruri care nu-i aduc bucurie, şi de curând războiul a devenit o distracţie prea costisitoare. L-a înlocuit cu cultura, arhitectura şi religia. Iubeşte teatrul, spectacolul şi efectele speciale, iar la curtea lui vin, precum albinele la miere, muzicieni şi actori din toată Europa. Relaţia cu Biserica e şi ea rodnică. Savonarola, călugărul nebun care a îngenuncheat Veneţia – şi nu doar în sensul bisericesc –, era un fiu al Ferrarei, şi ducele este adept al cucerniciei aşa cum o înţelegea el: înfocată şi neiertătoare. Însă cea mai mare pasiune a lui sunt călugăriţele. Nu din cele care se găsesc pe toate drumurile (Ferrara e plină de mănăstiri, unde găseşti femei de familie bună, care nu au unde altundeva să se ducă), ci acelea alese: tinere (de obicei, tinere de condiţie umilă) atât de mistuite de iubirea pentru Christos, c-au ajuns să trăiască doar cu ostie, iar unele au pe mâini şi pe picioare stigmate care sângerează, apărute în mod miraculos, şi Isus li se arată în viziuni sau când sunt în stare de transă. Într-o ţară prinsă în vârtejul invaziilor şi al răzmeriţelor, credinţa lor a devenit un simbol al milei şi îndurării divine într-o lume neîndurătoare, şi fetele sunt foarte preţuite în oraşele care le găzduiesc.

Cu nici un an în urmă, a izbutit s-o scoat㠖 mai bine zis, s-o fure – pe preasfânta soră Lucia dintr-o mănăstire din Viterbo. Chiar în toiul tratativelor în vederea căsătoriei Borgia – d’Este, o rugase pe Lucrezia să intervină pe lângă papă ca să dea voie şi altor călugăriţe din acelaşi ordin să i se alăture. Când i-a scris şi i-a povestit că reuşise, Ercole nu mai ştiuse cum să-i mulţumească. Ştiuse că aşa va fi. Ducele s-a şi apucat să clădească o mănăstire nouă, ca să-şi adăpostească nepreţuita comoară. Costă o grămadă de bani, bineînţeles, dar nu merită oare? Aşadar, dota pe care i-o aduce ea pică la ţanc. Nu cumva tocmai gândul la această dotă îi încălzeşte zâmbetul în timp ce ea se îndreaptă spre el?

Lucrezia, care, de-a lungul anilor, a fermecat multe fotolii tapisate – Vaticanul geme de bătrâni ghiftuiţi – îşi ridică fusta ca să urce treptele. Chiar în acea clipă, o jumătate de duzină de siluete sar de pe pilaştrii înverziţi, sprintene ca nişte maimuţe, şi aruncă pumni de petale şi frunze în jurul ei. Ea râde încântată şi, de uimire, ridică braţele, încercând să prindă ploaia de flori, iar spontaneitatea ei stârneşte zâmbete pe toate feţele.

Acoperită de petale, face o plecăciune adâncă în faţa ducelui, care zâmbeşte acum cu gura până la urechi.

Ei, da, îşi spune el, ambasadorii au făcut treabă bună. Dacă e pe jumătate atât de plăcută pe cât pare, va fi cum nu se poate mai potrivită. O ridică, o îmbrăţişează şi apoi o ţine de mână, ca să-i studieze toaleta. Doar diamantele de la gât trebuie că fac… cât să fie?… 500 de ducaţi? Îi va sta încă şi mai bine cu safirele şi rubinele familiei d’Este, deşi nu vor fi niciodată ale ei: dacă nu se va achita cum trebuie de îndatoriri, giuvaierurile se vor întoarce în sipete, unde le e locul.

Fireşte, nu el a ales-o. Corespondase luni de zile cu regele Franţei, spunându-i că mai bine moare decât să altoiască această fiică bastardă şi parvenită a unui papă fără Dumnezeu pe arborele genealogic al marii familii d’Este. Dacă Majestatea Sa ar binevoi să-i ofere pe altcineva… Dar, deşi Franţa stăpâneşte statul Milano, regele a avut nevoie de papă şi de armata fiului său când a vrut să atace Neapolele, aşa că, din păcate, nu s-a găsit nici o soţie de origine franceză. Ercole n-a avut de ales: a cedat. Patru sute de mii de ducaţi şi reducerea pe viaţă a taxelor papale – cea mai mare dotă de care se auzise în Italia – i-au îndulcit hapul. Câte călugăriţe şi muzicieni poate cumpăra cu atâţia bani?

O strânge iar în braţe. Poate n-ar fi rău dac-ar avea un pic mai multă carne pe ea, căci rătăcitorului său fiu par să-i placă femeile dizgraţios de trupeşe. Dar cu siguranţă că ea e persoana potrivită. Au trecut cinci ani de când prima lui noră şi-a dat sufletul cu un prunc mort înţepenit între picioare; a venit vremea ca Alfonso să nu-şi mai bage degeţelul în locuri fierbinţi, ci să-şi vadă de treaba lui, adică să dea Ferrarei un fiu şi viitor moştenitor.

Afară, tunurile bubuie mai departe, şi acrobaţii se urcă înapoi pe pilaştri.

Da, Lucrezia Borgia e nimerită.

— Vino, scumpa mea noră, spune cu glas tare, să-l audă toţi. Familia ta te aşteaptă să-ţi ureze bun venit.

Ea prinde mâna întinsă şi încovoiază puţin umerii, ca să nu pară prea înaltă când merge alături de el.

1.Dante, Divina Comedie, Infernul, Cântul III, vv. 86–87, trad. de Marian Papahagi.

Nr. 04 / 2018
Ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 9 martie 2018

Ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 9 martie 2018

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Muguri de etnocritică
de Gabriel Coșoveanu

Lecturi libere (2007)
de Gabriel Dimisianu

Metaforă dureroasă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Like-uri sau cronici literare?
de Adrian Popescu

Lăcomia, bat-o vina!
de Nicolae Prelipceanu

Cerceii Duduii, cerceii Coroanei, cerceii poporului
de Mihai Ghițulescu

Regele Mihai – elegia meritată
de Cristian Pătrăşconiu

Celebritatea tragică
de Aura Dogaru

Poezia Magdei Cârneci
de Ionuţ Orăscu

Rațiuni de consolidare fragilă a unei identități naționale între ruși și turci
de Daniela Micu

Argumente pentru metodele complementare din antropologia postmodernistă
de Gabriel Nedelea

Poveste de la periferia Craiovei
de Gabriela Gheorghișor

Am nevoie de o enigmă pe care să o rezolv când scriu
de Matthias Nawrat

Frazări
de Alina Gioroceanu

De la conu’ Iacob, pentru Titus

Literatura în Oltenia
de Mihail Dragomirescu

Poezie
de Cristian Liviu Burada

Poezie
de Emil Iulian Sude

Nostalgie fără leac
de Dumitru Ungureanu

revista revistelor
de Aura Dogaru

Scene din viața actorilor și a marionetelor
de Daniela Firescu

Povești și portrete
de Viorica Gligor

Spațiul disperării
de Gabriela Rusu-Păsărin

În numele familiei
de Sarah Dunant

DOI/8 NOI coordonate ale abstracției Pictură Dana Constantin & Marcel Bunea
de Ruxandra Demetrescu

© 2007 Revista Ramuri