Comunitatea artistică, evocată de către Adrian Alui Gheorghe, este „o comunitate de sentiment” (Max Weber), dar, în cazul cărţii de faţă, şi de sinergism uman şi poetic. Cartea este formată din şase părţi, intitulate sugestiv, după cum urmează: „I. Fericirile”, „II. Sfântul”, „III. Mc’ poezie”, „IV. Comedia literaturii. Reloaded”, „V. Ultimele dorinţe ale condamnaţilor la moarte” şi „VI. Obsidianul negru”. Acestea se aseamănă, mai degrabă, cu nişte spaţii ale unui întins bazar mnemonic, în care cei ce intră găsesc sau regăsesc fie secvenţe cotidiene, aventuri ontologice, trăite într-o călătorie la capătul morţii sau la piaţa de lumi, fie preţurile zăpezilor de altădată sau spaţii, cum ar fi acea librărie din Cluj, unde cărţile autorului îşi aşteaptă cuminţi cititorii „ca nişte copii/ la poarta orfelinatului” şi, nu în ultimul rând, acele urme sau umbre ale unor prieteni poeţi dispăruţi, Aurel Dumitraşcu sau Radu Săplăcan, păstraţi ca prezenţe mereu vii, în cutia de rezonanţă a poeziei, care este memoria.

În dulcele stil postmodern, adaptat vremurilor actuale, în agitaţia şi zgomotul asurzitor al societăţii, până şi personajele devin capricioase şi refuză înregimentarea lor fictivă, astfel că îşi iau lumea în cap, sfidează regulile imaginaţiei sau ale fanteziei, şi dezertează din textele romanelor. Într-o atmosferă kafkiană, parodiată în cheie urmuziană, criticul devine un judecător care îşi cheamă autorii la o judecată specială, în atelierele de potcovit cai putere, pentru a găsi o soluţie la această criză a ficţiunii în lumea unde oamenii sunt sau se comportă ca nişte „marionete pretenţioase” (Giovanni Papini). Personajele au drepturi universale, care împart sau stabilesc dreptatea într-un mod absurd: „Într-o sală mare, – o fostă hală în care au funcţionat atelierele/ de potcovit cai putere –, criticul a convocat autorii să vină cu/ productele literare la control; în ultima vreme au fost semnalate/ foarte multe devieri de la calitate, poeme sub stass, romane/ în care personajele au refuzat să mai rămână captive,/ câteva şi-au luat concediu prelungit, altele au părăsit teritoriul/ în care autorul îşi fixase acţiunea – şi nici măcar nu puteau fi date/ în urmărire aceste personaje/ în virtutea unor drepturi universale/ de care se bucură egal/ cei născuţi şi cei nenăscuţi/ cei imaginaţi şi cei neimaginaţi” (Comedia literaturii. Reloaded).

Dimensiunea domestică dezvăluie un cadru unde predomină insolitul jocular al poemelor-personaje care capătă o concreteţe cotidiană, halucinantă, într-o atmosferă teatrală, destul de dinamică şi de plastică în evocarea acestui tablou plin de viaţă şi de empatie umană. Personajele acestea trăiesc sau doar mimează obişnuitul cenuşiu, tern, al existenţei oamenilor; iar acest fapt nu poate decât să semnifice revolta împotriva unui ritm rutinier care predispune la o dimensiune mecanomorfă a vieţii: „E o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./ Pe pereţi sunt atârnate poeme./ Pe o masa poem o bucată de poem aşteaptă/ satârul poem să-l împartă în bucăţi de poem/ Tata poem stă înfipt într-un scaun poem/ şi citeşte poeme dintr-un ziar./ Are ochelarii poem pe nas/ parcă e o paiaţă scoasă din uz./ Mama poem îi împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet/ şi brusc înduioşată de tentaţia artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoală:/ pe unul dintre poeme să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul zădărniciei care ne leagă” (Comunitatea artistică).

Până şi moartea, în această degringoladă cotidiană, îşi dezvăluie latura unui histrionism sapienţial, cu o dublă semnificaţie, fie una oximoronică, atunci când moartea încearcă, încă, să se identifice cu viaţa: „Mi-au murit mulţi prieteni./ Deşi au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e viaţa, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună uneori, deşi sunt morţi./ Alţii nu mă sună, deşi par vii./ Viaţa morţilor e plină de stupizenii,/ moartea viilor e un decont pentru cei care trăiesc în deşert/ Unul dintre morţi mi-a telefonat/ ca să îmi explice că s-a obişnuit cu moartea în viaţă/ încât mă urăşte pentru că am rămas viu” (Blues); fie una de un tragism aparte, în care ridicarea corespondenţei echivalează cu un ceremonial al normalităţii pe suprafaţa căreia apare, în cele din urmă, fisura: „Azi plouă. Mâine trece moartea să îşi ridice corespondenţa./ Poimâine e miercuri./ Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă” (Blues).

Anumite notaţii surprind printr-un caracter gnomic, nelipsit, însă, în spiritul teatral de până acum, de o anumită gravitate, apropiată, parcă, de un fond himeric, inaparent: „Fericiţi cei care au aflat până când/ Fericiţi cei care au aflat până unde/ Fericiţi cei care ştiu din propria experienţă/ Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic/ Fericiţi cei care vor să ştie totul/ şi cu unii şi cu alţii am fost în cârdăşie/ pe când fluturele spărgea crisalida/ pe când floarea depunea mărturie cu propria mireasmă/ fericiţi cei care au urcat/ fericiţi cei care au coborât/ îi urmăresc şi pe unii şi pe alţii/ se târăsc până în centrul oraşului”.

Raportarea poetului la cotidian implică o strategie demiurgică din partea acestuia, în manieră soresciană, care pune în mişcare acele resorturi ale insolitului epifanic: „Dimineaţa întorc cheia şi pun lumea în mişcare./ Potrivesc gândurile după ora zilei,/ destul au umblat prin universuri paralele./ Viaţa e la locul ei, moartea e la locul ei,/ visele au căpătat consistenţa varului de pe pereţi” (Secvenţă).

Dispariţia zilei presupune o scădere tot mai accentuată de perspective, în măsura în care, aidoma portretului lui Dorian Gray, poezia devine un bon de consum ce înregistrează toate aceste seisme ale decrepitudinii continue; un bon pe care sunt înregistrate, în spiritul unei scadenţe continue, nu preţuri concrete, ci consecinţe ale unor plafonări spirituale, ale unor stadii avansate de îmbătrânire spirituală sau fizică: „Se iau pe rând zilele una câte una/ şi se consumă încet/ mai strecori câte o după amiază în buzunarul de la piept/ mai strecori câte o noapte în buzunarul de la piept./ semnezi de primire/ nu toate zilele sunt/ la parametrii din certificatul de garanţie/ rebuturile sunt returnate/ se adună într-un univers paralel/ care e plin dă peste margini” (Poezie, bon de consum). Deopotrivă nostalgică şi uşor ironică este revolta îndreptată către Divinitate, atenuată, cumva, tot de nota insolită a întrezăririi unui scop sau unei direcţii bănuite doar: „Tre’ să treacă cumva şi viaţa asta/ împingând norul la deal/ împingând timpul la vale/ şi din când în când privindu-l pe Dumnezeu în ochi/ punându-i întrebările ca şi cum ai arunca la ţintă/ cu nişte bolovani/ uneori nimereşti/ alteori nu/ tre’ să treacă cumva şi viaţa asta/ că important nu e/ până la urmă/ cum cade zarul,/ ci care e miza” (Tre’ să treacă cumva şi viaţa asta).

Un bilanţ al propriei creaţii poate echivala cu o atitudine decepţionată vizavi de o saturaţie, de o supralicitare a aceloraşi teme, stiluri sau viziuni, întâlnite în întreaga poezie: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să îşi scrie/ cu sânge propriul act de deces” (Destine). Cu toate acestea, cântecul de sirenă al poeziei a fost unul mutilant, căci întâlnirea cu aceasta, în cuvintele Marianei Marin, presupune o „mutilare a artistului la tinereţe”: „Pe mulţi/ treaba asta numită poezie/ i-a mutilat pe viaţă/ ca şi cum şi-ar fi prins mâinile/ în roţile dinţate/ muncitorul de la strung/ A fost de ajuns să îi audă glasul/ să apuce zdravăn de condei/ ca după aceea să devină de nerecunoscut” (Treaba asta numită poezie).

Volumul ne propune un periplu narativ-parabolic, printre amintiri şi confesiuni, printre chipuri şi secvenţe imaginare sau reale, însă, cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus: poezie! Una de cea mai bună calitate.