În Simfonia animalieră, Veronica D. Niculescu ne dezvăluie o poveste cu mai multe poveşti, un destin interpretat în mai multe simfonii. Printr-un melanj halucinant, parcă între atmosfera bulgakoviană şi universul lui Giorgio de Chirico, suntem părtaşii unei poveşti despre prietenie şi fragilitatea umană, despre derizoriul realităţii şi o umanitate care tinde să devină un bâlci al vanităţii şi al deşertăciunii. Şi toate acestea, pornind de la o relaţie de prietenie aparte şi stranie, unde graniţele dintre concret şi oniric devin fluide, pe măsură ce sunt cuprinse de tumultul frenetic al unei imaginaţii care străbate, într-un cadru atemporal parcă, fiinţe, locuri, opţiuni sau incertitudini.

Oraşul, cu oamenii săi, diverşi şi pestriţi, apare pe un fond scenic în care absurdul situaţiilor este atenuat, sublimat, căpătând dimensiunea fie a unui fantast crepuscular, fie a unuia jocular.

Încă din primele pagini aflăm că protagonista urmează să meargă la teatru însoţită, spre stupoarea celor din jur, de un arici care încearcă să se comporte firesc, să nu atragă prea mult atenţia. Acesta simte, vede totul prin lentila unei sensibilităţi cât se poate de umane şi de rezonante cu lumea înconjurătoare. Toate personajele din această poveste, parcă, se revendică, prin prezenţa lor fantasmatică, din Cartea fiinţelor imaginare a lui Borges. Acest fapt iese în evidenţă mai ales atunci când universul interior al ariciului, de pildă, dezvăluie o senzitivitate pregnantă, morbidă, într-o oarecare măsură, în raport cu lumea, mult prea brutală sau agresivă în limbaj, mişcări sau atitudini. Avem de-a face cu o fabulă în care neprevăzutul, insolitul sau chiar absurdul anumitor întâmplări dezvăluie condiţia umană, în toată concreteţea ei, uneori butaforică.

La teatru, protagonista va fi însoţită şi de ceilalţi prieteni, bursucul şi cârtiţa. Aceasta, împreună cu cele trei animăluţe, formează o gaşcă, un grup aparte, o comuniune, cum ar zice Eliade, clandestină şi caldă, unită printr-o simţire epurată de orice tendinţă egoistă/ egocentrică. Pentru fiecare dintre aceşti prieteni speciali, protagonista caută o modalitate de a-i aduce în lume, de a-i scoate din habitatul lor şi de a-i adapta la obişnuitul mult prea coroziv şi cenuşiu. Ea, astfel, alege o piesă diferită, în funcţie de situaţie, căci teatrul, în acest caz, conţine acel potenţial magic, în măsură să şteargă caricaturalul din jur şi să reprezinte un soi de terapie prin poveste, posibilă prin descoperirea acelor resorturi traumatice, existente în fiecare felie de realitate transpusă scenic. Loja, unde de fiecare dată naratoarea intră împreună cu fiecare dintre cei trei, devine un spaţiu securizant, propice, deopotrivă, pătrunderii sau distanţării afective faţă de lumea-poveste, jucată şi dejucată. În timpul desfăşurării spectacolului, fiecare dintre personaje manifestă o atitudine diferită. Ariciul se închide în sine, fiind, în acelaşi timp, atent la lumea din jur, pe care o recreează, rostind un monolog hilar, orchestrat pe baza unui dicteu automat, extrem de autentic. Reinterpretează realul conform propriei sensibilităţi, mult prea pregnante şi fragile, sau propriei viziuni care îmbină aspectele biografice cu cele fictive. Bursucul pare a fi un filosof al grupului, al cărui monolog, mult mai coerent, este străbătut de o undă crepusculară, de o gândire existenţialistă care presimte declinul şi fisura, incoerenţa şi absurdul lumesc. Cârtiţa, care deşi se arată foarte rar la lumină, când o face, alături de naratoare, îşi devoalează o sensibilitate care provoacă între cele două, instant, o apropiere maternă. De-a lungul spectacolului, cârtiţa cuprinde corpul acesteia, într-o îmbrăţişare contopitoare, care, în cele din urmă, o lasă să pătrundă şi să sape galerii în interior. Imersiunea în corpul femeii îi permite cârtiţei o evadare în fondul lăuntric al acesteia, încărcat de potenţial afectiv sau mnemonic. Imaginea pare a fi desprinsă din universul lui Gustav Klimt, dezvăluind, în episodul de faţă, o intimitate crepusculară.

În timpul oricărui spectacol, cele trei animale se manifestă plenar, cuprinse de-o frenezie dionisiacă, în cazul bursucului, de-o aplatizare meditativă, melancolică, în cazul ariciului, sau de-o atitudine retractil-melancolică, în cazul cârtiţei. Desfăşurarea evenimenţială este eclipsată de latura confesivă care îşi devoalează tumultul de sentimente şi gânduri ce şterg vălul derizoriului din jur şi lasă să se manifeste, plenar, atmosfera aurorală a poveştii.

În cealaltă parte a textului, apropierea iernii este anunţată de aerul unei melancolii plumburii ce se întinde de-a lungul întregului peisaj, anemiind culorile, înceţoşând perspectivele sau apropierile. Timpul pare că merge în virtutea unei inerţii somnolente. Aşteptarea ninsorii prelungeşte un moment de încordare şi de tensiune, prezente în fiecare obiect sau fiinţă, conferindu-le, totodată, un soi de fragilitate sepulcrală.

Cei patru nu s-au mai întâlnit, urmând timpul hibernării la care vor participa şi vor intra ca într-un tunel atemporal. Diferă doar locul. Dacă cele trei animale vor rămâne închise în subteranele pământeşti, protagonista se va închide într-o casă imensă, asemănătoare cu înfricoşătoarea casă Usher, cu sonorităţi grave la tot pasul, cu forme sau linii de contur care conţin şi menţin o perpetuă tensiune vesperală. Nu se află nimeni în jur, în afară de un om care vine, din partea lui Ivan, proprietarul, să facă focul, să se asigure că totul este în ordine, iar cadrul încăperilor capătă, pe măsură ce este descoperit şi cercetat, un aer fantomatic. Ninsoarea care va cădea va acoperi totul, inclusiv dimensiunile sunetului, ştergând graniţa dintre lumină şi întuneric. Hibernarea conferă o dimensiune halucinantă tuturor perspectivelor, modificându-le forma, încărcându-le de un potenţial coşmaresc, de o vesperalitate tentaculară, existente la limita dintre iluzie şi realitate. Este, în cazul protagonistei, o hibernare insomniacă, desfăşurată pe fondul glisărilor dintre real şi ireal. De aceea, la un moment dat, când timpul îşi mai revine, protagonista iese din casă, încercând, în deşertul înzăpezit, să reconstituie urme de paşi sau ale unei alei care urcă pe un deal pe care se află nişte cruci. În timp ce îşi începe călătoria spre acel loc, îi vor reveni flash-uri, secvenţe din propria copilărie şi adolescenţă; un sunet din realitatea de acum îi corespunde unui sunet şi unei imagini din trecut, care îi înfăţişează propria mamă aflată la o fereastră, în aşteptarea copiilor de altădată.

Reîntâlnirea dintre cei patru este primul semn al dezgheţului, al înviorării, care şterge distanţa, atonia, întunecimea şi redă încrederea într-o atmosferă pastorală, căci ,,jur-mprejur se auzea cum înmuguresc fragii, cu un icnet infim, prin tot luminişul”.