Regizor şi poet, Mihai Măniuţiu revine, în forţă, în ipostaza de prozator, cu un nou roman, A şaptea viaţă a lui Alexandru Royce. Protagonistului întâmplărilor îi este dezvăluită povestea pe măsură ce naratorul desfăşoară/ dirijează un regal histrionic şi sinergic de voci ale mai multor personaje, care pornesc într-un periplu, pe cât de spectaculos, pe atât de tenebros, al descoperirii adevărului, al incursiunii în medii sau mentalităţi sociale, perfect adaptate la regimul realităţii de azi.

Relatarea fiecărui personaj capătă caracter documentar sau fictiv, pe măsură ce reuşeşte să reconstituie portretul personajului într-un mod care îmbină realul cu fabulosul. Pe lângă toate acestea, prozatorul conferă o directeţe a fapticului şi a confesivului, impregnate, la tot pasul, de accente de policier sau de teatralitate.

Mai multe personaje depun propria mărturie legată de un episod al existenţei lui Alexandru Royce, un orfan care e angajat ca portar la conacul unui afacerist, numit, în carte, domnul T., din orăşelul Gimău, de lângă Cluj. La Conac, se întrunesc tot felul de politicieni, oameni de afaceri sau interlopi, care, într-un mediu luxuriant, propice promiscuităţii şi afacerilor veroase, iau parte la petreceri private, unde accesul este restricţionat pentru oricine vine din afară şi nu se află pe listă. Astfel, la unul dintre aceste evenimente este invitată o cântăreaţă de manele, o tipă apreciată de către patron, căreia îi finanţează hit-urile, foarte gustate de către publicul tânăr.

O prietenă a lui Alexandru pare irezistibil atrasă de cântăreaţa pe care şi-o asumă, în mod indiscutabil, ca pe un model, prilej cu care îşi roagă prietenul să îi ofere acesteia, din partea ei, ceva în dar, nişte fructe. Alexandru, dintr-o bunătate ingenuă, nu pregetă şi, în seara cu pricina, printr-o fisură a gardului pătrunde în curtea conacului, se întâlneşte cu vedeta respectivă, îi oferă fructele, moment în care este prins de doi bodyguarzi şi obligat să părăsească locul respectiv. Deşi era portar atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte, accesul în cadrul clădirii respective îi era, cu desăvârşire, interzis. Nu avea voie să ia parte sau să se intereseze de ceea ce se desfăşura dincolo de zidurile enigmaticului conac.

După o altă perioadă, cei doi bodyguarzi îl obligă să spună dacă încercase să se uite pe fereastră sau dacă văzuse ceva din ceea ce se petrecea în interior. Aceştia adoptă, apoi, o atitudine şocantă şi simulează că îl îngroapă de viu, aruncându-l, de-a dreptul, într-o groapă, unde urma să se pună fosa septică şi, cu un excavator, încep să toarne pământ peste el. Salvarea i-a venit tot de la cântăreaţă, care a strigat la ei să se oprească, trăgând în aer cu un pistol, moment în care Alexandru a reuşit să iasă şi să se facă nevăzut, luând cu el şi arma respectivă. De aici încoace, toate mărturiile vor pleca de la pretextul unei investigaţii de amploare, dusă până la capăt, cu tenacitate şi perseverenţă, de către un personaj căruia, în roman, nu îi este cunoscut numele, fiind numit doar investigatorul.

Investigaţia aceasta este condusă, într-un ritm alert, prin folosirea tehnicii punctului de vedere, modalitate care îl apropie pe autor de Faulkner, căci relatările care urmează sunt oferite de către personaje, pitoreşti, comice sau de-o severitate şi-o superficialitate aparte, care vin cu propria perspectivă asupra celor întâmplate.

Existenţa lui Alexandru, cel slab de înger sau de fire şi cam lunatic, este reconstituită, la nivel credibil sau imaginativ, din experienţele, gesturile, faptele, caracterul şi chiar din trăsăturile pe care toţi aceşti martori i le-au atribuit.

Peregrinările, de asemenea, reprezintă tot atâtea etape sau praguri formative pe care personajul le trece. Alcătuiesc, de fapt, ipostazele sau măştile formării unui personaj atipic, fantasmatic, în care apolinicul şi dionisiacul formează o sinteză halucinantă, a îmbinării dintre contrarii. În altă ordine de idei, metafora celei de-a şaptea vieţi a lui Alexandru arată importanţa supravieţuirii, a adaptării sau a cameleonismului pe care acesta, în funcţie de mediile tranzitate, le manifestă. Sunt scoase apoi în relief atât aspectele portretului său fizic, albeaţa nefirească a ochilor şi paliditatea chipului, cât şi firea sa nestatornică, încărcată de o blândeţe şi de o fragilitate ingenuă. Opiniile, relatările exagerate sau fireşti, ale celor care au avut sau nu de-a face direct cu Alexandru îl redescoperă pe acesta dincolo de o serie de măşti ale neputinţei sau ale eschivei şi încearcă să îi depisteze esenţa, motivul evadării, adevărata şi, în acelaşi timp, enigmatica sa natură, după demontarea atâtor variante de păpuşi matrioşka ale evocării.

Pe măsură ce înaintăm cu lectura, devenim noi înşine martorii acestui proces narativ care se desfăşoară cu viteza unui carusel şi ne propune un veritabil spectacol lingvistic şi uman, o comedie alertă şi, pe alocuri, întunecată de moravuri şi de caractere. La un moment dat, vocile personajelor se împart în două mari categorii, care se întrepătrund constant de-a lungul întregii cărţi. În primul rând, apar în scenă personaje haioase, pitoreşti, carismatice, precum Nana Veta, Luiza, Uliana, chelnerul martor, Ioan Breb, butinarul, Baba Sfrijita, Mama Gumă sau Madam Plutonier, care relatează tot felul de întâmplări legate de viaţa acestui amărât, pornind de la faptul că a fost orfan de mic şi a fost dat în grija unei asistente maternale. Din mărturisirile lor reiese că personajul a dat dovadă de o calmitate şi de-o blândeţe serafică, fiind însoţit, în tot ceea ce a făcut, de o aură care i-a conferit un aer enigmatic, de-o blândeţe catatonică, de-a dreptul, care înspăimânta şi bloca orice tendinţă de apropiere faţă de acesta. Faptul că, deşi mai primea lovituri şi nu sângera, dar sângele i se pornea din nări năvalnic atunci când cineva se răstea la el demonstra prezenţa unei fragilităţi aparte, încărcată de mister şi de neprevăzut, care îl însoţea la tot pasul.

În al doilea rând, avem de-a face cu mărturiile unor persoane suspecte, care se învârt în cercuri înalte, elitiste, şi care, dincolo de o superficialitate şi de un mod de gândire şi de acţiune limitat, rudimentar, dar şi veros, reies caractere vii, învăluite într-o concreteţe spectrală a vieţii de lupanar, a compromisului şi a alienării de orice natură sau circumstanţă. Sunt personaje ca misteriosul domn T sau ca omul de pază al acestui Gingis Han, un mafiot de cartier, lipsit de orice scrupule, care nu s-ar da în lături, pentru nimic în lume, de la a face bani prin intermediul unei atitudini dezumanizante faţă de superiorii săi. De aceea, va fi implicat într-un comerţ cu osemintele scoase din gropile din cimitire.

Lipsa de scrupule, nimicnicia caracterului uman, dimensiunea veroasă a existenţei acestor magnaţi sau a celor care posedă bunuri de valoare inestimabilă şi nu se sfiesc să arate acest lucru sunt redate fie printr-un pitoresc irezistibil, unde elementele naturaliste se îmbină cu cele de realism magic, fie printr-o atitudine care urmăreşte caracterul documentar, de realism dur şi tarat, al celor întâmplate.

După cele întâmplate la conac, Alexandru fuge în lume, ajunge un călător clandestin. Stă prin trenuri, cutreieră păduri şi dealuri, este văzut când într-un oraş, întâlnind în cale o camionetă cu moroşeni veseli, care se întorceau de la o vânătoare şi care îl iau cu ei, când la o mănăstire, fiind luat sub oblăduirea unui călugăr cam zănatic, care îşi propune ca pe acest tânăr rătăcit să îl boteze şi să îl aducă la calea cea dreaptă. În acest punct, relatările sunt făcute cu un soi de simţire şi de vedere şăgalnică a realităţii sau cu un fel de cruzime şi de revoltă îndreptate asupra a tot ceea ce se află în jur. Se mai întâlneşte şi cu tot felul de mafioţi locali sau cu persoane rătăcite, aflate şi ele în permanente peregrinări, călătoreşte cu un camion, intră în conflict cu un cioban răzvrătit pe lume, îşi alege o mireasă dintre manechinele mirese care cad pe drum din camioneta cu recuzite a teatrului din Baia Mare, intră în grupul de activişti fantezişti şi utopici, adunat sub denumirea de Templul Raţiunii, pe care tot domnul T îl sponsorizează şi care îşi propun schimbarea din temelii a României, prin fapte extravagante, cum a fost cel al păpuşii răstignite, vopsite în culorile tricolorului, căreia urma să i se dea foc.

Toate acestea sunt reconstituite pe măsură ce mărturiile se acumulează, în acest punct, într-o ordine aproape fantasmatică, ce potenţează tensiunea textului şi subliniază veridicul sau ambianţa kusturiţiană a locurilor, atmosfera de policier a unei anchete deturnate. Această ambianţă va fi transpusă într-o dimensiune jovială şi histrionică a lumii, a mediilor sociale, a locurilor rurale sau urbane, proiectate în decoruri teatrale, a unei varietăţi tipologice de personaje dickensiene sau cehoviene, care apar, fie şi pentru o clipă, îndeajuns ca să confere pregnanţă acestui mozaic etnografic al butaforiei lumeşti.

O altă categorie aparte o reprezintă călugării şi mediul mânăstiresc. O zonă conturată în carte cu destule accente desprinse din fantasticul folcloric al lui Voiculescu, unde stihialul şi misticul se întrepătrund într-o atmosferă încărcată de forţa eresurilor şi a fantasmelor care populează întreg spaţiul rural. De pildă, călugărul care a încercat să îl aducă pe Alexandru la mănăstire şi să îl boteze într-o groapă din şantierul lăcaşului de cult are viziunea unor draci şi lupi care îl urmăresc pe băiat după ce acesta, speriat de comportamentul celor din jur, va trage cu arma şi va fugi din acel loc.

În toiul agitaţiei provocate de arderea acelei păpuşi-simbol, în cadrul manifestării organizate de către cei din Templul Raţiunii, Alexandru cade victima unui foc de armă tras de poliţişti şi este ucis pe loc.

Romanul se încheie lăsând impresia de absurd al întregii situaţii şi al vieţii unui personaj care a pendulat între contrarii, însă a fost însoţit în toate aceste împrejurări, când normale, când hilare, de o inocenţă hieratică.