(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu

M-a sunat după opt ani. I-am recunoscut imediat vocea. Nici n-a apucat bine să spună „Alo?“, că l-am şi întrebat unde e. A tăcut. Opt ani. Nu-i puţin. Dacă ar fi să-i împart în ore, aş ajunge la un număr greu de imaginat. Ziceam că sunt opt ani, dar şi cu opt ani înainte, când lucruri de care acum nu-mi mai amintesc ne prilejuiau întâlnirea în grup, fiecare privea în altă parte şi doar la plecare ne strângeam mâna pe fugă. Şi asta era tot.

Nu-mi amintesc unde s-a întâmplat, dar era într-o noapte de vară, în faţa unei scări abrupte dintr-un cotlon ascuns al oraşului. M-am apropiat de el şi l-am luat de mână. Probabil că în apropiere era un magazin de fructe, căci în aerul umed plutea un miros ca acela pe care îl simţeam când muşcam dintr-o prună. Aşa mi-am luat eu la revedere, ţinându-l de mână pentru o clipă. Era perioada în care, indiferent ce ar fi crezut el, ceea ce aş fi vrut eu să-i spun rămânea ascuns în sufletul meu ca o perlă. Nu puteam să-i spun „Pa!“ sau „La revedere!“. Simţeam că, dacă aş fi deschis gura şi aş fi rostit un cuvânt, toate lucrurile nespuse l-ar fi urmat într-o revărsare de neoprit, ca aceea a unor mărgele înşirate pe o aţă care se rupe. Nu îmi era uşor să ştiu că nu mă puteam controla când îmi aminteam de zilele acelea în care ne ajutaserăm unul pe altul să creştem şi să devenim mai profunzi, dar am afişat o mină total detaşată. N-aş fi vrut să distrug amintirea acelor zile în care ne căutam şi ne bizuiam unul pe altul.

Nici azi, nici acum opt ani, timpul n-a fost îngăduitor cu nimeni. Îşi urmează netulburat cursul. În clipa în care l-am întrebat cu nepăsare „Unde eşti?“, în ciuda faptului că nu ne-am mai auzit de opt ani, mi-am dat seama că nu mă mai cramponam de cuvintele pe care nu i le putusem spune atunci. Şi nici nu mai simţeam nevoia să mă prefac că îmi merge bine, doar ca să ascund sentimentele puternice pe care încă le nutream. Aşa se face că l-am întrebat unde e cu foarte mult calm. Unde dispăruseră toate cuvintele acelea care cândva mă făcuseră să rătăcesc indecisă, copleşită de îndoială şi de tristeţe? Gândurile acelea amare… Durerea aceea care, ori de câte ori eram singură, îmi străpungea inima ca suliţa unui vânător, unde se ascunsese de puteam acum să rezist aşa uşor? Aşa o fi viaţa? Oare de asta găsim trecerea neîntreruptă a timpului frustrantă, dar totodată bine-venită? Atunci, când eram prinsă în torentul acela din care părea că nu e cale de scăpare, cineva, nu-mi mai amintesc cine, mi-a spus că avea să treacă şi asta şi vor veni alte vremuri. Iată că vorba i s-a adeverit. E o vorbă potrivită şi pentru cei care trec prin momente de suferinţă, şi pentru cei a căror viaţă e lipsită de griji. Unora le dă puterea de a îndura, celorlalţi le dă forţa de a rămâne umili.

Am lăsat receptorul jos şi tăcerea care s-a aşternut brusc între noi s-a prelungit. Prea târziu am înţeles că încurcasem ordinea lucrurilor. Nici măcar nu-l salutasem. Ce ciudat. Părea extrem de nefiresc să îi spun „Nu te-am auzit de mult“ sau să-l întreb „Ce mai faci?“. Am omis salutul şi l-am întrebat brusc unde era, când nu-l mai auzisem de opt ani, ceea ce probabil că îl luase prin surprindere. Şi totuşi n-am putut să îl întreb „Ce mai faci?“. Poţi să întrebi „Unde eşti?“ de cum ai răspuns la telefon doar dacă e vorba de cineva apropiat. Dar noi ne auzeam după opt ani, când eu eram la un capăt al firului, iar el la celălalt. Timpul se scurge neîntrerupt, ştiu asta, dar acum mă gândesc că, să fi ştiut în tinereţe că nici o zi din viaţă nu se mai repetă, probabil că lucrurile ar fi stat altfel. Să fi ştiut asta, cineva n-ar mai fi plecat, iar altcineva ar fi fost şi acum în viaţă. De-aş fi ştiut atunci că ceva începe în clipa în care crezi că totul s-a sfârşit…

Mi-am întors privirea spre fereastră.

În timp ce tăcerea dintre noi se prelungea, fereastra era scăldată în lumina soarelui de iarnă. Ieri-seară, la buletinul meteo, se anunţase ninsoare pentru astăzi, dar nu părea deloc să ningă. Era încă devreme, mai persista lumina dimineţii. Era acel moment al zilei în care eziţi să suni pe cineva de care nu eşti apropiat sau care nu face parte din familie. Un telefon primit la ora asta nu putea fi decât o urgenţă sau o veste proastă.

— Domnul profesor Yun e în spital.

—…

— M-am gândit să-ţi spun.

Mi-am încleştat mâinile pe receptor. Am clipit şi mi-am întors privirea dinspre fereastră, fără să pot spune ceva. „M-AM GÂNDIT SĂ-ŢI SPUN.“ Cuvintele îmi dansau în faţa ochilor ca nişte fulgi de nea. Am meditat la ce mi-a spus, agăţându-mă de fiecare vorbă, şi am închis ochii umezi. Incredibil, umbrele fulgilor de zăpadă se întindeau peste jaluzelele trase.

— Se pare că e în spital de trei luni.

—…

— Cred că de-acum trebuie să ne pregătim.

„De trei luni e în spital?“ Am oftat adânc. Am simţit pentru o clipă un soi de ură faţă de profesorul Yun, dar apoi a dispărut. Ultima dată îl văzusem în urmă cu trei ani. La fel ca mama, pe măsură ce boala avansa, domnul profesor era tot mai hotărât să fie singur. Nu voia să vadă pe nimeni. Devenise de ceva vreme o formă de viaţă ascunsă în spatele multor uşi închise. Era hotărât să înfrunte moartea de unul singur, cu stricteţe şi onestitate.

În urmă cu trei ani pornisem într-o dimineaţă la început de an să îi fac o vizită domnului profesor, dar m-am întors din drum şi după asta nu m-am mai dus niciodată să-l văd. În dimineaţa aceea de iarnă, din prima zi a anului, am vrut să îi transmit profesorului urările tradiţionale, cum se face la început de an. Ştiam că respiră greu şi asta îl împiedica să stea ridicat timp îndelungat, dar aş fi vrut măcar să îl văd. Când am pornit, era înnorat şi începuse să ningă cu fulgi mari. Nu conduceam prea bine şi mereu mă învinuiam când apărea vreo problemă la maşină. Ninsoarea s-a înteţit şi a început să bată şi vântul rece din nord. Maşina, care patina periculos pe zăpadă, a alunecat într-un şanţ, în spatele dealului unde se afla casa în care locuia singur profesorul Yun. N-am putut s-o urnesc de una singură. Am lăsat-o acolo şi am pornit pe jos prin ninsoare. Mă usturau obrajii şi pantalonii îmi erau tiviţi cu ţurţuri de gheaţă. Privind în urmă am văzut că zăpada se aşternuse ca o plapumă peste coama dealului. Troiene întregi de nea erau ridicate în aer cu fiecare pală de vânt şi viscolite pe văile dealului. Şi atunci totul era învăluit în ceaţă. Ninsoarea era tot mai deasă şi casa profesorului era încă departe. „Mergi înainte.“ „Încă puţin.“ Degeaba mă încurajam astfel, fiind singură pe drum a început să îmi fie teamă. Tresăream de câte ori auzeam cum se rupea vreo creangă de brad sub greutatea zăpezii. M-am întors din drum învinsă, când undeva, în pădure, un copac imens, uscat, a cedat sub greutatea zăpezii şi s-a prăbuşit cu o bufnitură puternică.

De ce nu mă străduisem atunci să ajung până la domnul profesor? Era oricum mai greu să mă întorc de vreme ce maşina era blocată în nămeţi. Şi-apoi, după ce m-am întors din drum, nici că m-am mai încumetat să merg vreodată. De câte ori mă gândeam la profesor, ideea că nu aveam să ajung la el îmi întuneca sufletul ca o umbră deasă. Se pare că nu mi se întâmpla doar mie. Un coleg mi-a povestit că într-o seară i s-a făcut dor de profesor şi că s-a dus din oraş cu maşina până la el acasă, numai că n-a putut să intre. S-a dus în schimb pe dealul de la marginea satului şi s-a uitat de acolo la casa profesorului, în care luminile erau aprinse, apoi s-a întors acasă. Mi-a mai spus că, după ce a dat de câteva ori ocol casei cu maşina şi după ce s-a învârtit de câteva ori prin sat, avea buzele muşcate până la sânge. De ce oare nu mai puteam merge neanunţaţi la profesor acasă, cum făceam în tinereţe? Cu receptorul încă în mână, m-am ridicat de la birou, m-am apropiat de fereastră şi am ridicat jaluzelele.

Afară, fulgi albi, strălucitori, pluteau în văzduh.

Nu era o veste neaşteptată. Ştiam că o să vină şi ziua în care să aflu vestea asta, dar nu mă aşteptam să fie chiar azi. Fulgii, pe care la început puteam să îi număr unul câte unul, au început să se înteţească pe când stăteam la fereastră şi să se depună ca o mantie albă pe pinul de Himalaya, veşnic verde, din curtea casei de vizavi. Nu era nici ţipenie de om. Se vedea doar autobuzul local, pe care nu l-am luat nici măcar o dată în cei patru ani de când locuiam aici, care înainta cu grijă pe drumul înzăpezit, urmându-şi traseul pe străduţele lăturalnice.

Mi se întâmplă adesea să confund întâmplări de ieri cu unele de acum zece ani sau să deschid uşa frigiderului, dar să uit ce voiam să scot de acolo şi să o închid jenată după ce inspir de câteva ori aerul rece. Cu toate acestea, îmi amintesc perfect de prima mea întrevedere cu domnul profesor Yun. Aveam douăzeci de ani. Eram la vârsta la care un titlu de carte mă făcea să mă gândesc imediat la altele douăzeci. Domnul profesor a intrat în sala de curs odată cu soarele lunii martie. A trecut pe lângă banca în care eram aşezată. Ţineam capul plecat. Nu mi-am dezlipit ochii de călcâiele lui. Pantofii îi erau mari şi de asta îi târşâia după el. Parcă nu erau pantofii lui. Curioasă să văd cum arată omul acesta care purta pantofi atât de mari, am ridicat capul, dar imediat l-am plecat ruşinată. Cum poate cineva să fie atât de sfrijit? Problema nu era că avea pantofii prea mari, dar se părea că nu existau în toată lumea pantofi care să i se potrivească domnului profesor. Imediat i-am lipit eticheta de „schelet ambulant“.

Mi-am mutat repede privirea de la corpul uscăţiv al profesorului către ochii lui. Străluceau viu în spatele ochelarilor. Şi-a îndreptat privirea spre fereastră, să vadă afară. Nu putea să-şi ţină ora în vacarmul care se înălţa din curte. Înainte de curs cineva se străduise din răsputeri să închidă ferestrele, căci odată cu vântul încă rece de martie intra în clasă şi gazul lacrimogen. Profesorul a rămas multă vreme la geam, privind atent la protestatari. Pentru că nu se dădea dus de acolo, ne-am iţit şi noi la geam, unul câte unul. Câţiva studenţi erau urmăriţi de forţele de ordine. Deasupra lor norişori albi pluteau în aerul rece de martie. În ziua aceea, profesorul a spus doar atât: „Ce rost mai are arta în zilele noastre?“ Nu ştiu dacă ne întreba pe noi sau se întreba pe sine, dar am văzut atunci o umbră de durere în ochii lui. În clipa în care l-am privit pentru prima dată în ochi, am simţit o înţepătură dureroasă în suflet. Dar a trecut repede. Cum aş fi putut să îmi imaginez atunci că aveau să ne ajungă zile ca aceasta? Sau că durerea aceea ascuţită avea să-mi rămână în suflet chiar şi după atâta timp? Mă urmăresc şi acum ochii profesorului Yun, chiar dacă amintirea zilelor petrecute cu el s-a şters de mult.

Şi de fiecare dată simt aceeaşi durere ascuţită, ca atunci. Tăiată în pătrate identice, durerea îmi străpunge inima în mii de puncte după care zvâcneşte şi mă face să repet mereu aceeaşi întrebare: „TU CE FACI?“

La douăzeci de ani, când mă chinuia întrebarea asta, ieşeam din şcoală şi, cu ochii în lacrimi din cauza gazului din aer, băteam tot oraşul, fără să mă opresc. Oare nu se schimbase nimic de atunci? Chiar şi acum, de câte ori îmi amintesc de ochii lui, plec de acasă, o apuc pe un drum oarecare şi merg aşa până la capătul lui. Cred că nu ne-am revenit, nici eu, nici societatea noastră. Dimpotrivă, ne-am accentuat defectele. „TU CE FACI?“ m-am întrebat şi când s-a prăbuşit un pod ce lega malurile râului care taie oraşul în două iar un autobuz plin cu eleve a plonjat în apă ca un sinucigaş, şi când într-o dimineaţă am văzut cu ochii mei cum un avion s-a izbit de o clădire înaltă de pe Wall Street, şi când în prima zi a Anului Nou am stat cu ochii aţintiţi la televizor mai bine de zece ore şi nu-mi venea să cred că Poarta Sungnye se prefăcea în scrum. Am ieşit din casă cu cheile maşinii în mână şi am dat ocol locului din care Poarta Sungnye dispăruse fără urmă până când am simţit că mă pot întoarce acasă. Şi acum, ca şi atunci, de câte ori sunt abătută, mă plimb prin oraş. Şi în momentele acelea de deprimare şi singurătate îmi vine mereu în minte acelaşi gând: De-am fi fost împreună…

Care dintre noi renunţase primul?