Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poetul risipitor

        de Silviu Gongonea

Ion Maria scrie o poezie exanguă, astfel încât, oricât de adânci ar fi rănile eului poetic, aceasta rămâne imaculată precum o faşă sterilă. Lumea, un film în regia mea – se pare că Robert Şerban a consacrat la noi regia poeziei – se înscrie, cum mici excepţii, în linia partiturilor ingenue din volumele anterioare, pentru că lumea pe care vrea Ion Maria să credem că ne-o prezintă rămâne regizată, în cele din urmă, sub lumina divinităţii iar poetului îi corespund – păstrând, totuşi, proporţiile – versurile lui Daniel Turcea care spunea c㠄El, Adevărul, Se descoperă/ pe cât îi este cu putinţă celui/ ce-L caută, ce-L doreşte…/ Se descoperă prin trăire/ celor cu inima curată/ blânzilor şi smeriţilor lumii…“

Poetul face figură aparte echipat cu camera sa „de hârtie“ (lumea este un film), se sustrage cu candoare tragicului, râde în faţa răutăţii, este „regele provinciei“ (portret târziu), stă retras „în chilia lui“ unde „nici măcar îngerii/ nu mai ştiu de el“ (cădere). Un poem ca luminez până departe se vrea, astfel, o artă poetică de pe poziţii combative în raport cu formulele consacrate ale momentului. De interes devine viziunea conform căreia esenţa divină şi primordialitatea îi revin doar cuvântului: „chiar şi cuvintele liniştite/ pot avea explozibil în ele/ noaptea luminez până departe/ dar numai orbii mă văd/ cum să scriu poezie cu scârbă/ când mă agăţ de fiecare cuvânt?// (...)/ şi atunci cum aş putea să scriu/ cu scârbă să-mi fie ruşine/ de literatură ori să spun/ că am şters cu ei pe jos/ când fiecare om/ din trecut dar şi din viitor/ (chiar şi canaliile/ chiar şi ticăloşii cei mai abjecţi)/ a fost prezent (măcar în gând/ măcar în proiect) când Dumnezeu/ a zis: să fie lumină/ şi lumina a pătruns în noi toţi/ noaptea luminez până departe/ dar numai orbii mă văd/ şi ce dacă/ oare lumina nu a fost făcută/ şi pentru ei?“

Regizorul Ion Maria adoptă o gravitate caricaturală: „am fost vecin bun cu iov/ kafka/ şi dostoievski/ de la ei am primit pâine/ şi vin (când nu am avut/ ce mânca) ulei de gătit/ şi lacrimi de pus în calorifere/ (…)/ am fost vecin bun şi cu/ ecleziastul cel ce-mi dă/ cărţi cu împrumut/ am citit din ele tot ce am vrut/ eu să scriu“ (am fost vecin bun). Experienţa se vrea sublimată pe deplin, „frigul este ascuns bine/ sub litere“, cum spune în sandaua lui empedocle. Lumina, Dumnezeu, zidul – simbol al înstrăinării, cuvântul, litera, poezia, fereastra capătă, pe alocuri, puterea unui refren.

Din păcate, Ion Maria se complace în manierism, fisurile în lirica sa sunt date de aspectele redundante, de lejeritatea cu care risipeşte materialul poetic. Textele sunt adesea confesiuni patetice: „ar trebui să zbor printre stele/ aşa cum fac (de fapt) când/ scriu/ şi sunt cosmonaut ce/ încearcă să cunoască lumea/ lui Dumnezeu“, ca să dăm numai un exemplu din multe altele. Cum nu e singurul care a rătăcit calea, nu se ştie cum va fi primit în cetatea poeziei atunci când va trebui să se întoarcă.

© 2007 Revista Ramuri