Aurelian Zisu este tipul intelectualului atras de retragerea în texistenţă (nu folosesc termenul pentru a stabili filiaţii), unde lumea poeziei este lumea însăşi, topită în elementaritatea ei şi reconstruită prin rostire, astfel încât existenţa-i nu poate fi decât autotelică. Verbalizarea este unicul proiect, încă o şansă de subvieţuire, amânarea aneantizării. Dar, chiar şi dincolo de dramele personale şi cicatricele inerente, poezia este plăcere a textului – celebra sintagmă a lui Roland Barthes o folosise cândva poetul cu ocazia unui colocviu, ca pe un corolar al experienţelor datorate cititului-scrisului, şi capătă aici accepţiunea pe care, pare-se, a prevăzut-o şi la care ne putem întoarce prin cuvintele criticului structuralist: „scrisul este ştiinţa diferitelor desfătări ale limbii“, iar „această ştiinţă are un singur ţel: scrisul în sine“ –, însă fără niciun iz demonstrativ şi didacticist, căci decantările se fac firesc, într-o manieră devenită inconfundabilă, cu povârnişuri verbale, volute şi tentaţii barochizante, într-o perpetuă rescriere, nu de alta, dar poezia/ scriitura răspunde discret îndemnului ispitei şi al desfătării: „Să laşi discursul să curgă la vale la umbră/ la tine/ plin de poteci călătoare în dungă/ moartea prin mine// Nu şterge pe ochi se aşază/ ispita cu părul gălbui/ sintagme iubiri parafrază/ pe urmă şi totuşi întâi// Cine mai ştie dacă-i frumoasă/ femeia în care rămâi?...“ (Azil).

Simfonia versului profund intelectualizat este, pe alocuri, înspăimântătoare, dar şi încântătoare, dizarmonică sau muzicală, cu îngânări când grave, când burleşti. Poetul este elegiac sau iritat, psalmodiază şi lansează imprecaţii în tonalităţi folclorice. La suprafaţa textului se ridică, precum într-o celebră peliculă, „o lume rece“ suficientă sieşi, fascinantă, anarhică, suprareală, absurdă, aşadar, în regim oniric, într-un caleidoscop al recurenţelor şi al referinţelor (Eminescu, Bacovia, Barbu, Stănescu, Dimov, să dăm câteva exemple), prin binecunoscutele procedee ale intertextualităţii: aluzia, pastişa şi autopastişa. Substratul este frisonant tragic ca o coborâre în infern, precum în poemul de început în care răzbat icnetul, (cu)tremurul şi toate traumele (post)rimbaldiene ale damnării: „Nu pot să râd. Nu pot să mi-nchipui/ tâmplele mele lărgindu-se ca nişte mingi/ umflate, ca o spumă/ Mantia mea ocnă să-mi fie, groapă de/ brumă!/ Să-mi fie pielea/ temniţă acră, zid împuţit/ să se închidă pe ghinduri, pe larve,/ pe pustiit/ O, galerii ale suliţei, insectivore/ frisoane cu arc de omăt,/ învăluire mai degrabă ca descompunerea/ zăbavă mai neagră decât o iscoadă/ cin de smerenie, pândă şoptită înspre/ arvuna ce-o port/ ca pe o infecţie de acoladă/ otravă doar, otravă doar!“ (Otravă doar).

Moartea, acel dincolo presimţit, „Ţara fără de Os“, se instituie ca axă a volumului. Degradarea, descompunerea, iminenţa sfârşitului sunt transpuse în varii scenarii. Unul dintre acestea este un dialog între Dumnezeu şi moarte: „Să iasă-n faţă trupul – zise moartea/ pândind cu ochii steaua ce/ de-a dura se răsturna în moalele uitării/ Să iasă-n faţă, dar să-şi dea încet, cutremur cu cutremur,/ toată pielea/ jos de pe mâini această mască bună/ de pus în cui sau chiar de/ isprăvit/ jos de pe tălpi, căci poate le fu drag/ să ia de-a drept ţărâna, s-o pătrundă/ cu sângele ţâşnind şi jupuit./ În rai şi-n iad nu este loc de piele/(…)/Am împlinit pământul – zise El şi am/ umplut cu maţe movilele, i-am/ făcut ficat şi splină şi stomac,/ şi inimă, gâtlej, plămâni şi-un sac/ îmi trebuia să le astup/ pe-acestea toate, să nu dea de lup/ Picioarele n-au putrezit cu ele/ am tras ţărânii măduva, prin piele.“ (Judecata de apoi).

Nu este nicio îndoială că Aurelian Zisu scrie o poezie care este produsul experimentului poetic ce îşi are rădăcinile adânc ancorate în tradiţia avangardelor. Întovărăşit cu ludicul apropiat de gratuitate, supliciul devine mai senin, experimentalul trece în subsidiar, nu departe de eforturile ultimului Naum: „Trecem şi noi prin existenţa/ acestei duminici de moarte din lagărul tău./ Unde întrebi e doar o mână pierdută, absenţa/ de vipere îi mănâncă din unghii…/ Te întreb, mamă, ţi-e rău?/ Şi în orizontul acestei cărţi/ şi cartea umblând la nimicuri în dungă/ şi voma tăcerii în pungă/ şi-n pungă vreo două-trei hărţi// Pe care, mă rogi, desenez dus/ Genunchii de şarpe ai lui Iisus…“ (Azil).

Despre aceeaşi artă a rafinării vorbesc şi textele supuse rescrierii, reluării în mai multe variante, ca nişte variaţiuni pe aceeaşi temă (moartea, iubirea, fuga de lume, de sine…), bunăoară, Liber şi Cafeaua.