Făcând parte din familia incomodă a (auto)ironiştilor ce iau peste picior dilemele existenţiale, precum şi din cea a celor pentru care poezia este joc grav, Gheorghe Mocuţa expune ipostazierile unui peregrin, confundat de „agenţii de pază“ ai moralei cu „un emigrant“ (îngroparea anului vechi) rătăcit prin Balcani. Aşa se face că recentul său volum, Salutări din Piaţa Reconcilierii, respiră aerul unei perpetue tranziţii, căci, deşi poetul fredonează în minte versurile trupei Pheonix, îi răspunde într-un dialog caricatural „Adrian/ copil minune“, în plus, cu tot civismul său, spaţiul intim îi este invadat de circul metastaziat al politicienilor reprezentativi ai ultimilor ani.

În prima secţiune a volumului, „balada unui greier mare“, Gheorghe Mocuţa dă măsura ataraxică a inaderenţei sale la mecanismele absurde ale unei lumi picate în capcana artificialităţii. Tectonica eului, în ciuda verbului muşcător, dar în cele din urmă „reconciliant“, trădează trepidaţii spre marginalitate şi plasarea în afara timpului obiectiv, visând că-şi dezbracă amintirile „de hainele ponosite ale istoriei“, ce îşi are antinomiile sale, specifice straniei convieţuiri: „odată scăpat din spital m-am dus să ascult vuietul oraşului/ să captez energia primelor raze de soare./ în groapa lui Funar zidurile cetăţii romane/ au mai crescut cu un cot./ aşezat pe o bancă tricoloră/ în faţa grupului statuar m-am pregătit/ să-i fac jurământul de credinţă lui Mathis Rex./ secuiul încremenise cu mâna pe steag/ cu ochii la catargele tricolore/ din faţa catedralei Sf. Mihail./ iar eu muşcam vârtos din sandviciul de acasă/ înghiţind pe nemestecate încă o lecţie de istorie contemporană“ (vuietul oraşului).

„Un scârţascârţa“, poetul nu trece proba obiectivării, (se) rătăceşte la graniţe, prin gările lumii care amintesc de înstrăinare şi de condiţia tranzitorie a insului pe aici. El se prezintă ironic-apoftegmatic, nu lipsit de fior metafizic, drept „sfântul/ şi marele mucenic Greier“ (salutări din Piaţa Reconcilierii), ca la câteva pagini mai încolo să se consoleze cu gândul că este singurul poet de pe lume care îşi asumă un asemenea destin al trândăviei şi visării care nu scapă, totuşi, de „fatalismul“ şi „melancolia“ mocuţiene (vivre avec le cancer şi morţii familiei). Sub apăsarea amurgului, poetul face naveta între sine şi exterior, întocmai unui proaspăt călugărit ce nu îşi poate scoate din minte deliciile vieţii. Îi place să privească din margine, iar când este tras în vârtejul evenimentelor face pe cabotinul şi naivul, astfel încât nu-i lipseşte un histrionism adiacent, cu un eu liric plasat pe mai multe etaje ale partiturii ce face mişcări bruşte, haotice şi pe contrasens pe banda istoriei, vorba aceea: „fără puţină nebunie/ viaţa nu e viaţă/ şi poezia nu e poezie“ (Yess). Obosit, poetul declară că s-a adaptat la viaţa subterană, devenind adeptul replierii în sine, în caz contrar, „la suprafaţă“, îl aşteaptă „decorul de operetă“ (m-am adaptat la viaţa subterană), bolile şi suferinţele celor dragi. Astfel, declaraţia de independenţă fiinţială, nu şi capitularea, stă în următoarele versuri: „mă întind fericit în nefericirea mea/ ca o râmă tăiată în două“ (la Paris cu un picior în groapă).

Cum mărturiseşte că îşi trăieşte poezia cu ardoarea cu care îşi trăieşte viaţa (adio. Cernobâl), întâmplările cotidiene intră firesc în fluxul intertextului, printre figurile evocate regăsindu-se Alexandru Muşina, ca aluzie la Jurnalul său de Olăneşti, sau unii colegi de generaţie, poeţi ca şi el, care depun mărturie despre felul cum trec şi îşi mai fac de lucru pe această lume. Când cuvintele nu-i mai furnizează sensuri pe măsură, atunci le inventează. Motanul filosof ce „vrea acum cu mausul să intre-n microsoft“ se numeşte Tiranides, ceea ce nu exclude faptul că ludicul nu poate fi încorsetat în esenţa clasică: „paradaise inedite/ trase prin inel de foc/ dulci iluzii prinse-n foc/ de trecutele elite.// roşii coapte în solarii/ stimulate în răstimp/ veri aduse din Olimp/ modelate de olarii// unui anotimp confuz./ paradisuri viscerale/ răni deschise de zei cruzi// delicate văi astrale/ pigmentate la refuz/ de promisele cărţi rare.“ (sonetul paradaisei).

Cea de a doua parte, „poetului i s-a pus pata“, aduce ca noutate stări ale degradării, sfârşitului şi neputinţei aflate sub vraja thanatică prin retragerea în spatele frontierelor realului, în vis, în rememorare: „de câteva săptămâni mă muncesc morţii familiei/ se adună noaptea şi mă înghesuie cu trupurile lor uşoare/ de păpuşi de cârpe/ se cuibăresc în pat şi mă fixează cu ochii/ spectrele lor îmi dau sfaturi îmi pun întrebări/ (…)/şi m-au înconjurat morţii familiei atât de vii/ ca nişte litere profetice proiectate pe peretele alb/ al salonului/ aşteptând să descifrez sensul visului abia a doua zi/ când lumina va alunga spectrele/ în cuibarele lor cereşti“ (morţii familiei).

Un volum inegal valoric, Salutări din Piaţa Reconcilierii este, totuşi, o autentică revanşă a poeziei în faţa contingentului.