Cezar Amariei mi s-a arătat ca un prozator matur încă din volumul de debut. Zilele noastre mărunte (2018) putea fi excepţional dacă nu se zăbovea asupra inserţiilor autoreferenţiale de la final. În rest, un roman formidabil ce reface ficţional o bucată din istoria Moldovei de acum circa trei sute de ani. John Newcomb, un jurnalist englez, dar mai ales un idealist rătăcit pe aceste meleaguri ce nu pare, totuşi, prin prisma gândirii medievale, să vadă mai mult decât oamenii locului, devenit în scripturile moldave Ion Nucă, se afundă, asemenea multor călători din proza noastră, în hăţişul social şi zădărnicia lui, visând în continuare că va pune la lucru o tiparniţă pe care i-o pierduseră, după o călătorie istovitoare pe mare, hamalii, în Dunăre, la Galaţi. Naturaleţea cu care se pliază personajul pe asperităţile spaţiului de adopţie, alături de stilul cronicăresc şi de observaţia discretă, reprezintă o calitate a scrisului ce cântăreşte enorm.

Ca autor de proze scurte, Cezar Amariei nu îşi abandonează reţetarul narativ, mai mult îl nuanţează, întrucât există numeroase reţele subterane. Se poate spune, cu câteva excepţii, că Exerciţii de linişte concentrează întreaga tradiţie a prozei de mici dimensiuni de la noi şi reuşeşte să o updateze prin apelul la temele specifice unei lumi româneşti aflate în tranziţia postcomunistă, indicată prin semnele şi crizele caracteristice. Îl leagă de această tradiţie obiectivarea până la detaliul infinitezimal, linearitatea naraţiunii şi fidelitatea din umbră faţă de personajele sale. Cezar Amariei este un bun povestitor şi un maestru al poantelor reuşite, într-o naraţiune de foarte bună calitate în care simbolizarea contingentului îi transcende banalitatea. Există şi câteva „experimente” ce pun într-o lumină aparte spiritul ludic-imaginativ al autorului, cum ar fi cele în care iau cuvântul o vază ciobită sau un personaj dintr-o pictură destinată unei licitaţii. Liantul este acelaşi, surpriza conectează prezentul şi probabilul.

Volumul, aşa cum reiese din indicaţia paratextuală, cuprinde formal cincisprezece „povestiri” pe diverse teme, partituri ale aceleiaşi lumi alienate pline de imprevizibil şi de umor negru. Banalul, tipicul întâmplărilor zilnice, rutina se lasă surprinse firesc, cu minuţie de detectivism realist-naturalist. Există, însă, întotdeauna, un final cu rol cathartic ce dă un înţeles răsturnat lucrurilor şi care devoalează sensurile ascunse ale realităţii ce leagă absurdul existenţial, în genere, de spaţiul nostru pestriţ şi, în speţă, de româneasca treabă de mântuială ce îşi are şi ea rosturile ei.

Mi-au plăcut, în mod special, Forţa personajului colectiv, Înainte să adoarmă, Umbre, Un vin bun şi Totul va fi bine. În cea dintâi, o trupă de teatru îi joacă regizorului farsa supremă prin plecarea din ţară chiar înainte de premieră. În cea de a doua, urmărim drama unui personaj dependent de calmante şi de somnifere. Umbre este o reuşită a genului în care personajele excelează în strategia tergiversării faptelor. Neculai Talpalan este chemat de Ghiţă Todică să îşi spună părerea despre o capră bolnavă, nu înainte de a fi băut împreună o sticlă de rachiu. Dar bolnavă este şi Măriuca, fiica lui Ghiţă, iar de vină este, în opinia soţiei, Nela, moş Chirtău, care „aşa mort, se urcă pe fată şi-o ghigoseşte şi-o…”. Cum popa refuză să-i citească pe motiv că este târziu, se ia decizia ca mortul să fie dezgropat la lumina telefonului. Duhoarea îi izbeşte pe toţi, astfel încât „malul se umpluse de pufnituri şi gemete”. După ce îi vor fi smuls cu greutate inima, vor părăsi locul: „Din cimitirul de lângă biserică se desprinseră cinci umbre. Pluteau încet, bâjbâit, fără zgomot. Una şontâcâia uşor. Patru din ele duceau pe umeri nişte umbre subţiri, ca de beţe, a cincea ţinea la şold ceva, ca o lance lată la capăt. În vârful ei stătea, ghemuit, un cocoloş de umbră, cât un pumn ce nu mai putea să supere pe nimeni”. Finalul dezleagă misterul dispariţiei lui Dorel Gutău din cimitir, al cărui telefon cu husă de silicon este la încărcat lângă patul Măriucăi. Un vin bun este o proză pe care o putem aşeza în prelungirea altora pe aceeaşi temă, cum ar fi Nucul lui Odobac de Emil Gârleanu, Vin nou şi La „Grandiflora” de Gib I. Mihăescu sau Vinul de viaţă lungă de N.D. Cocea. Sensurile mitologice sunt dezvăluite în această povestire, în care personajul trebuie să care singur peste şapte sute de kg de struguri până la etajul patru, prin moartea acestuia: imobilizat de spasmele infarctului, nu i se poate împotrivi micuţei Miranda care îi îndeasă în gură ciorchini întregi din strugurii prăvăliţi pe scări. Totul va fi bine este o proză ce interoghează implicaţiile pandemiei.

Exerciţii de linişte ne conectează în chip firesc la o realitate românească ce este greu decantabilă tocmai prin evidenţa ei. Cezar Amariei este un povestitor talentat ce are o voce şi un stil care deja îl individualizează printre prozatorii momentului.