Pentru a păşi în logica acestui dialog restrâns şi eclectic este necesar atât un efort de reorientare pe harta locală a istoriei şi contemporaneităţii, cât şi un gest de deschidere faţă de imaginile pe care ni le formăm despre noi înşine şi despre „lumea” în care convieţuim. Pentru ochiul orientat către istorie, vizualitatea de după „sfârşitul istoriei” prezintă un şir de specii neclasificabile, post-apocaliptice, postumaniste. Pentru ochiul contemporaneităţii, istoria şi tradiţia sunt teme de deconstrucţie într-un demers mai vast de studiu al imaginii. Dincolo de opoziţia dintre aceste viziuni, nu pot fi oprite cooperările, corelările şi conjuncţiile care se produc spontan între ornamente, camuflaje şi reprezentări. Lucrurile sunt înţelese ca fricţiuni, controverse, fragmentări şi contradicţii; suprapunerile coexistenţei descriu simbioze şi epigeneze.

Acest experiment expoziţional nu are în spate un argument estetic, filozofic sau istoric, ci este în strânsă legătură cu modul în care i-am întâlnit şi în care am comunicat cu aceşti artişti în actualitate. Dialogurile cu Călin Dan, Teodor Graur, Iosif Király, Gheorghe Rasovszky şi Marian Zidaru mi-au oferit, în primă instanţă, o schimbare de percepţie cu privire la modul în care obişnuim să-i contextualizăm; înscenarea acestei „reîntâlniri” colective, în prezent, a decurs din aceste dialoguri şi a apărut ca o curiozitate necesară. Prezenţa lui Horia Bernea în acest montaj, care ar putea naşte corelaţii false din punct de vedere istoric şi tipologic, are un rol simbolic – ca reper estetic şi etic de proximitate şi empatie cu cei din expoziţie. În ceea ce priveşte dialogul dintre Călin Dan, Teodor Graur, Iosif Király, Gheorghe Rasovszky şi Marian Zidaru, această prezenţă nu are rolul unei proiecţii „generaţionale”, cu un punct de perspectivă – Horia Bernea –, ci este un exerciţiu la o scară redusă, de reaşezare în actualitate, în acelaşi spaţiu, a engramelor obscure şi adânci, totodată manifeste în mod evident.

Schimbarea de percepţie a implicat renunţarea la tendinţa comună de a împărţi şi orândui imaginile, simbolurile, biografiile şi „lumile artei” pe clase şi genuri istorice şi estetice. Ca într-un laborator farmaceutic, disociem simbolurile creştine de simbolurile laice, despărţim simbolurile tradiţionale de simbolurile tehnologice, operăm distincţii între simbolurile politice şi istorice, iar efectele acestei fragmentări ideologice şi patologice proiectează şi stabilesc, în final, tipul de relaţionare dintre noi. Întâlnirea mea tardivă cu aceşti artişti şi lipsa unei istorii comune m-a făcut să renunţ la bunele maniere cronofage şi să provoc un dialog de cunoaştere şi auto-cunoaştere din mers, personal, totodată deschis şi polifonic, acceptând subiectivitatea fiecăruia dintre ei. Am ales un joc riscant, pornind de la o nevoie comună (intergeneraţională) de relocalizare (şi de exorcizare a fantomelor dialecticii tradiţie-modernism şi modernism-postmodernism).

Indiferent de contradicţiile, de relaţiile de putere, de poziţiile instituţionale sau de consacrarea artiştilot invitaţi în expoziţie, conexiunile spontane între simbolurile şi obiectele coexistenţei lor ţes asamblajul colectiv al „imaginii” artei timpului nostru – o suprapunere densă de micro-reţele materiale şi imateriale, „sacre şi profane”, organice şi anorganice, umane şi non-umane, tehnologice şi sociale. Tema identităţii – cine suntem faţă de trecut, un centru stabil, o substanţă pură sau un model universal – necesită reformulare în raport cu noi probleme de cronologie şi topografie, de geolocalizare (întrebările noastre din ultimii 40 de ani sunt în ce timp şi în ce loc ne aflăm în această polifonie de relaţii şi modele). Tema contemporaneităţii, situată în opoziţie cu tradiţia şi istoria, este pusă la încercare de „supravieţuirile”, recurenţele şi coexistenţa „lumilor” în actualitate.

Expoziţia de faţă prezintă o cale de receptare a unui fragment din imaginea timpului nostru, în care tipologiile artistice sunt stratificate, ca într-o secţiune extrasă din aici şi acum şi sunt supuse simultan influenţelor şi mişcărilor de sub scoarţă, de suprafaţă şi din atmosferă. Epigeneza acestui context poros şi permeabil facilitează un tip de circulare şi decantare între straturi a aceloraşi frământări şi energii (etice) pe diferite paliere (estetice), după principiul infiltrării, evaporării sau al condensării.

Spaţiul de Artă Contemporană/ SAC Bucureşti