Există timpul în lipsa unui orologiu, a unui ceasornic? Fără a-l măsura, îl putem oare capta, percepe, înţelege, simţi, accepta? Dă durata valoarea lui intrinsecă? Şi dacă el se scurge la fel, dincolo de noi şi de conştiinţa noastră, atunci când suntem trişti încremeneşte cu adevărat sau doar aşa avem senzaţia? Ne putem juca cu timpul? Îl putem influenţa printr-un ceasornic? Îl putem condensa în secunde, sau putem, până la urmă, să măsurăm eternitatea? – reprezintă interogaţii pe care scriitorul austriac Christoph Ransmayr le aduce în prim-planul romanului său Cox sau mersul timpului, o poveste ce respiră deopotrivă atât un aer medieval, cât şi unul cu încărcătură alchimistă. Speculaţiile asupra timpului şi paradigma măsurării eternităţii sunt rafinat fixate într-un decor exotic şi plin de somptuozitate – China secolului al XVIII-lea, o lume stranie şi, nu în ultimul rând, o alteritate în raport cu Occidentul din care Alister Cox, personajul principal al romanului şi totodată un maestru, un genial inventator al timpului său, porneşte într-o aventură inedită.

Cox este un constructor de ceasornice şi mecanisme sofisticate care i-au adus o notorietate recunoscută chiar şi de către împăratul chinez Qianlong – intitulat Atotputernicul, Preaînaltul, Fiul Cerului, cel mai puternic om din lume –, la rândul său un pasionat şi un colecţionar de ceasuri şi de aparate care măsurau timpul. Ce îi mai lipseşte împăratului? – care se pare că are un cvasicontrol asupra tuturor celor lumeşti. Îi mai lipseşte doar un singur lucru – controlul asupra timpului. Iar Cox este invitat la curtea acestuia tocmai pentru ca, prin geniul său, să îi redea şi această formă de stăpânire.

Ransmayr însuşi construieşte cu precizia şi eleganţa unui ceasornicar toată structura romanului – descrie o Chină atroce şi neîndurătoare cu cei care încalcă legea, dar lasă loc unui subtil respiro erotic (An, femeia copil fragilă şi delicată ca sticla), se lansează în câteva descrieri fascinante despre Oraşul interzis, despre Beijing, are câteva pasaje introspective referitoare la trecutul şi la dramele pe care personajul său principal, Cox, le-a trăit (moartea prematură a fiicei sale de tuse convulsivă, urmată de retragerea într-o tăcere adâncă a tinerei sale soţii) şi, nu în ultimul rând, alternează remarcabil strălucirea cu decăderea, omenia cu ferocitatea, luxul cu cea mai transparentă sărăcie. Cu alte cuvinte, Ransmayr însuşi este un artizan al prozei de fineţe, în care, ca într-un mecanism, precizia şi duritatea roţilor dinţate este îndulcită de lumina roşie a rubinelor.

Punctual: cum se măsoară timpul subiectiv, acest timp individualizat? Cum simte trecerea timpului un copil, un îndrăgostit, un condamnat la moarte? – sunt interogaţii cărora împăratul le dă glas şi cere să se construiască un ceas care avea să măsoare însăşi puterea sa asupra lumii, eternitatea: „Împăratul voia ca el, Cox, să-i construiască ceasornice pentru timpurile zburătoare, târâtoare sau încremenite ale vieţii omeneşti” (p. 67). „Ce repede trece timpul, spunea, ba chiar şoptea Împăratul (...) şi dacă el se târăşte, se opreşte, zboară sau ne copleşeşte în alta dintre nenumăratele lui viteze – asta de noi depinde, de momentele vieţii noastre împletite între ele ca verigile unui lanţ” (p. 64).

Provocarea supremă pe care suveranul o adresează lui Cox este însă legată nu atât de individualizarea timpului, de curgerea sa diferită în raport cu fiecare, cât una referitoare la captarea eternităţii, la ieşirea din timp, la o situare deasupra timpului. „Generaţii de constructori de ceasornice şi automate, precum şi el însuşi visaseră, nu altfel decât o făcea acum acest Împărat, la maşinării care se mişcau la infinit, mai departe şi tot mai departe, fără să trebuiască să mai fie întoarse vreodată după un prim impuls: Perpetuum mobile” (p. 174).

Miza în sine a romanului – dincolo de frumuseţea şi exotismul extraordinare concentrate în pagini – este ilustrarea, cu numeroasele mijloace ale literaturii ficţionale, unei paradigme legate de disproporţionalitatea dintre puterea absolută, controlul asupra tuturor şi fragilitatea vieţii: „..un mecanism de ceasornic care putea să măsoare secundele, clipele, secolele şi mileniile şi, mai departe, eonii eternităţii şi ale cărui roţi dinţate încă se vor mai roti atunci când constructorii lui şi toţi urmaşii lor şi urmaşii acestora vor fi dispărut demult de pe faţa pământului” (p. 173). Nu în ultimul rând, este o poveste despre dorinţa absolută de putere a fiinţei omeneşti, despre visul său de a concura cu zeii, de a deţine – fie şi printr-un ceasornic – cheia eternităţii. Toate acestea fac din Cox sau mersul timpului un roman încântător!