Un poet interesant, recuperat în anii din urmă la adevărata sa valoare, este sătmăreanul Radu Ulmeanu. Recentul său volum, Prăpastia numelui, Satu Mare, Ed. Pleiade, 2009, cuprinde poeme de factură foarte diferită (unele compuse în manieră tradiţională – sonete, compoziţii cu rimă etc., altele în vers liber, iar, în final, în proză), fără ca unitatea de ansamblu să fie afectată. De altfel, în universul propus de poet se întâlnesc cu dezinvoltură şi coabitează armonios zone disjuncte ale realului: aspiraţia spirituală cu dezamăgirea faţă de nebunia lumii de azi, iubirea carnală cu cea divină, detaliul concret (de la politic la trivial) cu misterul hieratic al fiinţei. Avea dreptate Nicolae Manolescu să caracterizeze lirismul lui Radu Ulmeanu ca unul „aproape liturgic”, în care somptuozitatea coexistă cu banalul.

Stilul poetului este adesea dur, şocant, dar, graţie unei alchimii poetice bine strunite, concretul, fie şi impudic uneori, nu vulgarizează, după cum nici înaltul nu îndepărtează, ci ambele menţin viziunea în cadrul omenescului trăit cu frenezie. De la un poem intitulat Fundul Angelinei Jolie, de pildă, nu te-ai aştepta să fie, în fond, o meditaţie asupra vieţii şi a morţii, asupra consumării tragice a omului de către propriul destin: „Rănit până-n adâncul fiinţei de mirosul ţărânii,/ păşesc pe obrajii şi pe pântecul ei/ ca pe o buză maternă pregătindu-se de sărut/ ca pentru a cuprinde şi a fi cuprins/ de braţele nopţii“.

Atmosfera poemelor este apocaliptică, fiindcă ochiul-martor observă, cu oroare, guénonian, că legăturile dintre lume şi fundamentul ei sacru sunt în primejdie de a fi tăiate. De aici, tonul decis, implicat, climatul de ardoare, de trepidaţie existenţială, ce denotă trăirea la maximum a provocărilor. Starea de elecţie a lumii contemporane este erasmica nebunie, perfid infuzată indivizilor, până ce percepţia generală, pervertită, apare ca una haotică, înecată în material, disparată: „Vor fi foarte puţini, în general cei nevinovaţi/ vor lua asupra lor toate păcatele,/ se vor izbi cu pumnii în cap, îşi vor sfâşia pieptul.// Totul va fi atât de zadarnic şi de grotesc,/ se vor juca între timp atâtea meciuri de fotbal...// Şi presa va urla la fiecare gol,/ alte milioane de oameni vor face pe ei de plăcere/ şi-l vor călca în picioare pe cel singuratic.// Exact când acesta va fi fost pe cale/ să obţină pentru ei ceva de la cer,// puţină îndurare, puţină mizericordie“ (Acuză omenirea). În poemul în proză Pădurea nebună, de o mare frumuseţe, sufletul tânjeşte după starea lui naturală, de unire cu firea, acea condiţie ce permite ca visurile să devină realitate. Omul însă este cuprins de o nebunie deloc fertilă: „Nu ajungem acolo la fruntariile viziunii. Stăm abia pe o plajă. Laokooni eterni, în aşteptarea şerpilor urând să iasă din străfunduri. (…) Viermi lucitori, vergilieni, ne îmbălsămează memoria. Sparg cercurile ce ne-ncătuşează. Ne transformă în bărbaţi politici”. E un soi de deturnare malefică a imboldului creator, căci „Aşteaptă nescrisele Eneide înfăptuirea noastră (…) Planul divin ricoşează pe tâmplele abia cioplite”, iar fericirea e doar o aparenţă, primatul aleatoriului şi al fragmentarului: „Mici cioburi colorate în mâinile antropofage. Urmează liniştea contemporană”. Şi în Vorbe, „semnele vremii sunt cât se poate de sordide,/ istoria o ia pe trei cărări înainte, de parcă s-ar fi îmbătat/ bându-ne sângele alcoolizat de stres şi de nebunie”.

Existenţa pare a fi o apă în continuă curgere, una spasmodică, fiindcă lumea a căzut pradă instabilităţii lăuntrice, ceea ce face ca libertatea câştigată cu greu să însemne şi o nedorită solitudine, iar sensul istoriei să fie oscilant, aleatoriu: „Era pe vremea acelui comunism atroce/ când ne hăituiau miliţienii pe străzi pentru că purtam plete,/ ne băgau în dube rudimentare sau ARO-uri/ şi ne duceau la sediu, unde ne anulau buletinele (…) Şi totuşi, ce vremuri de aur din punctul de vedere al tinereţii/ ce mai poeme citite prin cenacluri, ce sete de viaţă/ şi câtă speranţă în ceea ce ar fi urmat să vină (…) Acum păşesc pe străzi adunat în mine însumi/ într-o totală libertate cu care nu prea mai am ce să fac, ce e drept,/ liber să umblu, liber să boscorodesc printre dinţi ca un maniac,/ liber să-mi convoc cunoştinţele vechi definitiv inutile// Ce ar mai fi oare interesant pe lumea aceasta,/ poate câte un ger,/ câte-o zăpadă întârziată/ sau chiar lumea în sine prăvălindu-se la picioarele lui Dumnezeu/ ce se întoarce cu spatele” (Îmi amintesc).

Nu doar relativitatea istoriei, ci şi depărtarea depistabilă în iubire sunt raţiunile suficiente de a melancoliza ale acestei poezii, filosofică fără morgă: „mai viu ca oricând, dar rănit/ de depărtarea ta cosmică, aici, la doi paşi de mine,// otrăvit de-acest gol, de aceşti centimetri/ ce se multiplică asemenea viziunilor de coşmar/ şi mă azvârle în spaţiul mort al lui afară-din-tine,/ unde scheaună lucrurile, precum câinii loviţi cu piciorul în burtă” (Unde vom fi). Îndepărtarea aceasta de divinul-iubire e asumată ca o damnaţiune ce face viaţa apăsătoare, dezintegrabilă şi naşte versuri întrutotul memorabile, precum cele din antologicul, în întregime, Undeva: „Cine-a vorbit oare despre acest univers exploziv,/ cine ne-a-nvăţat că ne-mprăştiem în univers cu viteza luminii,/ tu, umbră pieritoare. Fulgul, aşchia, cenuşa/ sunt aşternutul întâmplării.// Şi ce valoare are carnea care cântă,/ acest amestec de stele şi destin, de regi şi spirite,/ mergând cu paşi înceţi peste morminte…”

Mărturisesc că îmi par cele mai expresive poemele în vers liber (dacă ar fi vorba de o comparaţie cu cele compuse pe tiparul formei fixe), cu respiraţia lor întretăiată şi apăsările unei cadenţe fatidice, precum în Nu ştiu: „am trecut din facultate în facultate până să-mi găsesc/ sunetul poeziei pe care tot vreau de-atunci s-o/ abandonez/ pentru o proză asemenea celei de faţă în care/ să nu se mai exalte nimic, nici măcar prăbuşirea-mi de faţă/ spre culmile morţii din care-mi zâmbesc cu înduioşare/ Blaga şi Baias (ca să vorbesc şi despre doi sătmăreni), spre culmile învecinate cu nebunia, extazul unei noi existenţe/ spre care mă cheamă – cine mă cheamă? Nu ştiu…”

Rostirea lui Radu Ulmeanu are, deopotrivă, claritate şi carnalitate, plasticitatea onctuoasă a imaginilor se împleteşte cu violenţa. Uneori irizează reminiscenţe nichitastănesciene, alteori versurile vin în prelungirea unor incipit-uri decupate din Eminescu sau poartă în sine ecouri din Labiş ori Caraion (cf. Gheorghe Grigurcu). Viziunea macro a unei lumi frământate, aflată pe buza prăpastiei, aşa cum o sugerează şi titlul volumului, indică iminenţa unei renaşteri, aşteptarea unei redempţiuni: „Sicomorii se apleacă spre mine din visul terorii/ scuturându-şi fructele pline ca nişte bombe din care explodează iluzia/ şi lumea se mişcă, se clatină din propria-i ramă/ ca pictura pe o pânză învechită şi galbenă” (Sunt singur acum). Poezia cu tente neoexpresioniste a lui Radu Ulmeanu are pregnanţa unui edificiu nonconformist (în genul construcţiilor lui Gaudi), în care grotescul şi diafanul, ghiontul şi mângâierea concură la unison în a îndemna mentalul să-şi caute rosturile, să se afunde, mântuitor, în meditaţie şi reflexivitate.