S-a închis zilele trecute, la Timişoara, expoziţia Magdalena Abakanowicz (1930-2017): Presence, Essence, Identity, organizată în spaţiul Muzeului de Artă. Gândită, iniţial, ca o mică selecţie de lucrări ce urma a fi expusă în spaţiul galeriei Triade pe durata de o lună a Bienalei Art Encounters, expoziţia a devenit, ulterior, prin amploare şi extindere, un eveniment major ce a marcat istoria ultimilor douăzeci-treizeci de ani ai muzeului timişorean: a prezentat o masivă selecţie de obiecte acoperind temele majore ale creaţiei artistei poloneze, din toate etapele creaţiei sale, de la începutul anilor ’70, până la sfârşitul anilor 2000, a implicat parteneriate şi finanţări publice şi private – Fundaţia Triade, alături de Muzeul de Artă din Timişoara şi Fundaţia Magdalena Abakanowicz din Varşovia, Asociaţia TM2021, Administraţia Fondului Cultural Naţional –, a reunit importanţi colecţionari – Artur Trawinski şi Irmina Nazar (Wroclaw), Marek Trzaskowski (Poznan), Ovidiu Şandor (Timişoara), Chelsea Art Group (New York).

Expoziţia de la Muzeul de Artă Timişoara, ce a avut-o drept curatoare pe Maria Rus Bojan şi co-curatoare pe Cristina Buta, a fost a treia expoziţie retrospectivă monografică a artistei, realizată în colaborare cu familia acesteia din Varşovia, după expoziţiile Effigies of Life. A tribute to Magdalena Abakanowicz (Wroclaw, 2017, curatori: Mariusz Hermansdorfer şi Maria Rus-Bojan) şi Magdalena Abakanowicz: Presence, Essence, Identity (Walbrzych, 2018, curatoare: Maria Rus-Bojan şi Magdalena Mielnicka).

„Una dintre cele mai importante artiste de pe scena artei mondiale, Magdalena Abakanowicz şi-a câştigat notorietatea internaţională în anii ‘60, prin experimentele sale extrem de neobişnuite la acea vreme – sculpturi gigantice din fibră textilă, intitulate generic Abakans. Aceste structuri fluide, ţesute din materiale organice, au extins semnificativ sensul tradiţional al sculpturii, transformând suprafaţa plană a unei tapiserii într-o formă dinamic organizată în spaţiu, care declanşează experienţe vizuale şi tactile complexe.

De-a lungul vieţii, Magdalena Abakanowicz şi-a dedicat întreaga energie creativă explorării continue a relaţiei dialectice pe care fiinţa umană o împărtăşeşte cu lumea naturală. Artista şi-a transpus înţelegerea despre esenţa lucrurilor în reprezentări sculpturale unice, care contestă ideile convenţionale despre artă şi ridică întrebări universale pentru experienţa umană.

Această expoziţie propune o imagine de ansamblu asupra creaţiei artistei, incluse fiind lucrări-cheie din diferitele etape ale carierei sale. (...) Teme cruciale în lucrările lui Abakanowicz sunt libertatea şi pierderea acesteia, moartea şi învierea, identitatea şi diferenţa” (curatorii).

Recunoaşterea artistei a început încă din anul 1962, de la prima Bienală Internaţională de Tapiserie de la Lausanne, Elveţia, continuând apoi cu Bienala Internaţională de la Sâo Paolo, Brazilia, din 1965 (unde a dobândit Marele Premiu), sau cu Bienala de la Veneţia din 1968, unde a fost selecţionată în Pavilionul Central. A fost prezentă, în anii ce-au urmat, în mai toate marile muzee ale lumii: la Stedelijk Museum, Amsterdam, Olanda (1969), Museum of Modern Art, New York, USA (1969), Denver Art Museum, Denver, USA (1972), Galerie des Beaux-Arts, Bordeaux, Franţa (1973), Centralne Muzeum Wlókiennictwa, Lódz, Polonia (1974), Kunstgewerbemuseum, Berlin, Museum für Kunstund Gewerbe, Hamburg, Kunstgewerbemuseum, Köln (1976); Münchner Stadtmuseum, München (1976); Museum für Kunsthandwerk, Frankfurt a. M. (1976); Badisches Landesmuseum, Karlsruhe (1976), Germania National Museum of Modern Art, Kyoto, Japonia (1977), Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris, Paris/ Franţa (1980), Nationalgalerie, Berlin, Germania (1982), A 17-a Bienală de Sculptură Contemporană, Antwerp, Belgia (1983), Museum of Modern Art, New York, USA (1984), A 6-a Bienală de la Sydney, Australia, Los Angeles County Museum of Art, Los Angeles/ USA (1986), Seoul, South Korea (1988), Museum Wiesbaden, Germania (1990), Museo Nacional de Bellas Artes, Rio de Janeiro, Brazilia (1992), The Albuquerque Museum, Albuquerque, USA (1993), Centro Galego de Arte Contemporánea, Santiago de Compostela, Spania (1994), Kunsthalle, Bonn, Germania (1994), Hiroshima City Museum of Contemporary Art, Hiroshima, Japonia (1995), American Craft Museum, New York, USA (1995), Kwangju Museum of Contemporary Art; Seoul, South Korea (1996), McMullen Museum of Art, Boston College, Boston/ USA (1997), Műsarnok, Budapest/ Ungaria (1997), Guggenheim Museum, New York (1997), National Gallery, Washington; Fine Arts Museum, San Francisco; Dallas Museum of Art, Dallas, USA (1997), Galerie Nationale du Jeu de Paume, Paris, Franţa (2000), Musée d’Art Moderne et d’Art Contemporain de la Ville de Ličge, Franţa (2001), Kunsmuseum Luzem, Lucerne, Elveţia (2003), Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofěa, Madrid/ Spania (2004)... şi până după moartea survenită în 2017, la Dresda/ Germania (2018) sau Timişoara (2019).

Mi-aduc aminte: era prin anii ‘80. Am descoperit numele Magdalenei Abakanowicz în paginile revistei Projekt, ce venea în ţară însoţindu-şi fiecare apariţie cu un poster. Foaia de hârtie, fragilă, era prinsă degrabă în pioneze pe perete, alături de celelalte, succesiunea lor suplinind, ani la rând, absenţa muzeelor de artă ce erau prea departe. Într-o bună zi, a apărut imaginea unui grup masiv, numit Hurma, ansamblu copleşitor de figuri umane fără cap. Forţa lor nemişcată striga tot ce-am fi vrut a striga şi noi şi nu puteam. Lucrarea era semnată de artista poloneză Magdalena Abakanowicz. Impactul a fost cutremurător. În atelierul lui Peter Jecza, martorii împietriţi din Hurma au stat multă vreme. Tăcuţi. Încrâncenaţi. Spunând o altă poveste: despre lume..., despre cum se schimbă sculptura şi limbajul său..., despre viaţa ce uneori seamănă cu moartea – sau invers, despre resurecţie...

Personajele artistei, cu trunchiul lor descărnat, au fost aşezate în scaunele împărăteşti. De acolo vegheau iniţierea mea în lumea artei. Alături de Peter, şi ele mi-au fost dascăli. Cu ele alături, în acei timpi, am aflat câtă forţă, câtă dramă, câtă libertate pot încăpea, îndesat, în forma precară a unei sculpturi.

De aceea, atunci când, întâlnind-o pe Maria Rus Bojan, ce făcuse deja două expoziţii de sculptură în Polonia cu opera Magdalenei Abakanowicz, am putut îndrăzni să gândesc expoziţia de la Timişoara, am avut curajul şi am găsit energia de-a o face, răspunzând astfel la întrebarea previzibilă legată de expoziţia aceasta: de ce...

De ce...

Era o întrebare legitimă, pe care şi eu mi-am pus-o, în fiecare noapte când grijile nu-mi lăsau somnul. Închideam ochii şi năvăleau spre mine, constant, camioane uriaşe ce sufocau, încet-încet, spaţiul de respiraţie al străzilor înguste. Auzeam gemetele înfundate ale pavajului. Şi acel: De ce? De ce? În zori, deschideam ochii larg şi străzile se lărgeau şi ele, lăsând să se strecoare animalele greoaie, pe roţi, ce purtau în burţile lor pădurea de sculpturi. Alteori, se făcea că ajung la muzeu, iar în holul larg al intrării se îndesa o pădure de figuri fără capete ce mă ameninţau cu întrebarea De ce? De ce?