Când vorbeşti cu Stéphane Courtois nu cred că poţi avea, chiar dacă îl maschezi, decât sentimentul că vorbeşti cu unul dintre oamenii care ştiu cam tot despre esenţa comunismului. Claritate morală despre comunism – nu poţi spune mai puţin de atât! E greu să îl contrezi în judecăţile sale, aceasta, dacă posezi un bun-simţ la purtător, dar e fascinant să îl provoci. Autorul Cărţii negre a comunismului e imperial şi memorabil când vorbeşte despre ideologia care a provocat, în întreaga istorie a umanităţii, cei mai mulţi morţi (comunismul! – să nu existe nicio confuzie). În 2019, lui Stéphane Courtois urmează să îi apară, în limba română, o carte fundamentală despre Lenin, la editura Polirom. Mai jos, un fragment dintr-o discuţia amplă, faţă în faţă (din care o bună parte a fost deja publicată în revista România literară), cu un mare istoric şi, totodată, cu un mare hermeneut al comunismului.

– Evident, toată propaganda comunistă – că e vorba de Franţa, de Italia sau din alte ţări – era un discurs despre rezistenţa în faţa nazismului. Acesta este un fapt elementar şi, în egală măsură, foarte important. Aşadar, un discurs despre rezistenţa la ocupaţia germană sau un discurs împotriva lui Mussolini (în cazul italienilor) sau împotriva lui Franco (în situaţia celor din Spania). Lucrurile erau sau păreau că sunt foarte clare: pe de o parte, aveam nazismul (şi rudele sale ideologice), ca întrupări ale Răului, şi partea Binelui, cei care au câştigat războiul, Al Doilea Război Mondial. Ei bine, pentru partea Binelui, bătălia de la Stalingrad a jucat un rol simbolic foarte important. Fiindcă pentru toţi europenii care erau ocupaţi de nazişti, victoria de la Stalingrad a arătat, pentru prima dată în acel imens şi atât de tragic conflict, că nemţii pot fi obligaţi să recunoască o înfrângere majoră. În Franţa, oamenii aveau hărţi pe pereţi în casele lor şi, după această bătălie de la Stalingrad, puneau puncte în locurile unde armata germană dădea înapoi; era un prestigiu enorm. Detaliu, de altfel esenţial, pe care comuniştii au ştiut foarte, foarte bine să îl utilizeze şi să îl exploateze. Simplu spus, au propus o viziune maniheistă asupra lumii – şi ei nu erau, în acest scenariu, de partea răului. Conform acesteia, deîndată ce ai fi îndrăznit să te referi în termeni critici la comunism şi la comunişti, erai tratat drept „fascist”. Această strategie de etichetare continuă, de altfel, până în zilele noastre; cred însă că are mai puţin succes decât avea la începuturi. Eu însumi am fost şi sunt tratat, de multe ori, drept „fascist”, deşi nu am nici în clin, nici în mânecă de-a face cu aceasta. E o metodă clasică de agitaţie, de propagandă...

– Da. Aşa este.

– Aveţi dreptate. Să dau un exemplu: în 1946 a fost publicat în Franţa, şi mai apoi şi în alte ţări, cartea lui Viktor Kravcenko cu titlul Am ales libertatea. Era mărturia unui înalt oficial sovietic trimis în SUA în timpul războiului pentru a regla probleme tehnice de armament şi care, relativ repede, a fugit. A defectat, a rămas acolo. A fost luat în braţe de americani, l-au debrifat. La un moment dat, el a hotărât să scrie sub mărturisire; în această confesiune, era deja totul: colectivizarea, Gulagul, situaţia dezastruoasă a clasei muncitoare, Marea Teroare, totul, tot răul comunismului. Totul era acolo! Deci, cum ziceam, a fost publicată în Franţa în 1946 şi s-a vândut în 600.000 de exemplare. Ce deducem de aici? Desigur, că exista o întreagă parte a populaţiei, o mare parte a populaţiei care era pregătită să audă critici ale sistemului comunist. Ei bine, propaganda comunistă a trecut relativ uşor peste aceasta; în 10 ani nu a mai rămas aproape nimic din această carte, abia dacă mai era ţinută minte. Au atacat-o peste tot, tot timpul în acea perioadă până când nu a mai rămas aproape nimic din ea. Au sfârşit prin a distruge informaţiile de acolo, informaţii care descriau perfect realitatea comunismului. Propaganda comunistă a reuşit să impună ideea că acolo erau elemente ale „propagandei imperialiste” şi au reuşit să impună această idee. Atunci şi Partidul Comunist era foarte puternic în Franţa. Şi din acest exemplu vedem ce forţă teribilă poate avea un partid care e în stare să impună o asemenea perspectivă majorităţii populaţiei. Răspund, de fapt, puţin pe ocolite la întrebarea dumneavoastră: ce vreau să spun e că există o forţă foarte mare a propagandei comuniste. Şi, schimbând ceea ce este de schimbat, lucrurile acestea sunt valabile chiar şi astăzi. Pentru că există multe fapte ocultate şi multe teme tabu – or suma lor ar da un tablou înfiorător, aşa cum merită, de altfel, comunismului. Am spus mai înainte câte ceva despre voluptatea de a desemna, de a eticheta – în fond, de a stigmatiza – pe toţi aceia care sunt împotriva comunismului cu formula de „fascist”.

– Da, da. Eu, când am publicat prima mea carte, în 1980 s-a întâmplat asta, a fost o carte despre Rezistenţa comunistă, am avut ideea de a trimite un exemplar responsabilului unei biblioteci comuniste care m-a autorizat să relatez unele fapte. Aşadar, i-am trimis cartea, împreună cu o scrisoare de mulţumire. Şi primesc o scrisoare de răspuns: nu eşti decât un mizerabil şi o să avem noi mare grijă de pielea ta. Anii 1980, aşadar, esenţa a rămas neschimbată.

– Hm, nu ştiu dacă liderii comunişti numiţi de dumneavoastră mai sunt aşa, în continuare.

– M-am prins. Cred că Stalin, Lenin, Mao erau consideraţi aşa, pe scară largă, până la Cartea neagră a comunismului. Cartea aceasta a mea cred că a făcut ca lucrurile să explodeze cumva. Şi mai ales capitolul introductiv de acolo. Pentru că acolo, de fapt, am pus problema în mod brutal, direct, fără ocolişuri. Şi aceasta a provocat reacţii violente, mai ales din cauza cuvântului „totalitarism”, în raport cu ceea ce a fost şi cu ceea ce este comunismul. Pentru că, de fapt, atunci când alegi să foloseşti acest cuvânt, mergem, în mod automat, către o comparaţie. Şi aceasta nu pot ei să accepte, ei, cei care sunt cu mintea prinsă în mrejele comunismului. Ei continuă să spună că totalitarismul este, vai, „un concept fals”, eventual inventat de CIA. Ei nu vor să ştie că vorbim despre totalitarism încă din anii 1923, 1924, 1925, când ideile socialist-comuniste erau mult mai vizibile decât cele naziste. Nu vor să ştie nici detaliul că despre acei ani, chiar în acei ani sau în cei imediat următori, s-au scris texte importante despre totalitarism. Aţi evocat cartea despre Lenin, ea este importantă şi pentru că personajul ei central este inventatorul totalitarismului. Aici e problema, nu e în altă parte: Lenin a inventat totalitarismul. Nu umanismul! Unul dintre efectele pozitive ale Cărţii negre a comunismului este acela că Ministerul francez al Învăţământului a obligat ca problema totalitarismului să fie impusă în programa şcolară. Ceea ce nu a picat foarte bine deloc multora de la stânga, din Franţa.

– Sunt mai mult de două decenii de când există Cartea neagră a comunismului. Regretaţi ceva în legătură cu această operă? Pentru mine, ca să îmi precizez poziţia, această carte este extraordinară, e unul dintre marile texte despre comunism.

– Nimic. Dimpotrivă. Cred că am fost prea blând în această carte. De altfel, opera mea ulterioară ei este, în bună măsură, o aprofundare a acestei tematici.