| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Virtuteade Toma GRIGORIEVirtutea, ca însușire umană pozitivă, este țelul suprem spre care trebuie să tindă formarea personalității fiecărui individ social. Între etică și virtute se poate pune semnul egal numai în societățile cu adevărat democratice. Este vorba de o etică reală, nu mascată de interese meschine, ideologice, așa cum era în totalitarism mult trâmbițata etică socialistă, cea care trebuia să edifice maniheist omul nou, pozitiv cu orice preț. Virtutea trebuie să fie steaua polară a idealului omului real, complex, care este supus tuturor tentațiilor lumești, și bune și rele, dar pe care să știe să le discearnă. Sunt valabile și astăzi particularitățile virtuții, statuate de latinul Caius Lucilius, în Satire: Virtus est (Virtute înseamnă): - A fi dușmanul și inamicul oamenilor și moravurilor rele. - A cunoaște scopul și măsura lucrului căutat. - A ști ce este drept pentru om, folositor, cinstit. - Care sunt cele bune, la fel cele rele, ce-i nefolositor, rușinos, necinstit. - A cunoaște cât prețuiește fiecare lucru pentru om. - A pune interesele patriei pe primul loc, apoi pe ale părinților și numai în al treilea rând și ultimul loc, pe ale noastre. La care putem adăuga și îndemnul lui Horatius: Virtus est vitium et sapientia prima stultitia caruise (Virtute înseamnă a fugi de viciu și cea dintâi înțelepciune este a nu fi prost)- (Epistulae). Pe lângă supunerea la detectorul de minciuni, credem că politicienii trebuie puși și pe cântarul virtuților, mai înainte de cel al pregătirii și apartanenței lor ideologice, în scopul aflării cu certitudine a adevărului referitor la dominantele caracterului lor. Eminescu se lamenta, în vremea lui, că oameni de talent avem destui, dar mai puțin de caracter. După cum știm, virtutea înnobilează sufletele. Virtus omnibus rebus anteit (Virtutea e mai presus de toate), după Plautus (Amphirito). Aminteam mai sus de cântărirea caracterelor celor puși în fruntea comunității, ceea ce e inexorabil. Trebuie însă ca acest lucru să fie făcut cu mare atenție, pentru că mulți dintre ei pot disimula, își pot ascunde fața adevărată. Despre acest fapt amintește Cicero (De amicitia). El observă că mulți oameni nu sunt atât de virtuoși cât vor să pară: (Virtute enim ipsa non tam multi praediti esse quam videri volunt.). Desigur că virtutea nu poate fi neapărat ereditară. Ea trebuie educată, imprimată urmașilor în familie, în școli, în societate. De aceea trebuie acordat un ajutor nedijmuit instituției familiei și a educației, pentru a-i forma pe copii, pe tineri în spiritul virtuților alese. Nu putem spune că aceasta este o întreprindere socială simplă și ușoară sau că prognozăm o societate formată numai din virtuoși. Ceea ce ar fi absurd. Dar balanța cu vicioșii să atârne totuși cât mai jos. Bernard Shaw releva nuanța acestui lucru, spunând că virtutea nu constă în abținerea de la viciu, ci în nedorirea lui (Virtue consists, not in abstaining from vice, but in not desiring it. – în Maximus for Revolutionistis). O idee interesantă și cu profund substrat mobilizator, am întâlnit-o la F.Schlegel în Ideen (Idei): Tugend ist zur Energie gewordene Vernunft (Virtutea este rațiunea devenită energie.). Deci trebuie să înțelegem că rațiunea, însușirea cea mai de preț a omului, dincolo de instinctele primare, poate dicta asupra pornirilor umane spre rău sau spre bine. Prin judecată fermă, omul poate respinge instinctele pernicioase. Prin preumblarea printre ideile și conceptele înțelepților lumii, care au extras învățăminte din cultura și experiența vieții și a epocii lor, se poate observa și cu propria rațiune că sufletul uman e o fântână adâncă, vorba poetului. E greu de descoperit uneori, cum am mai precizat, adevăratul om virtuos, din alt punct de vedere. Și unul rece, mărginit și egoist poate aduce cu unul posesor de virtute. Trebuie ținut seamă în actul de deosebire reală și de apărare a celui virtuos și de faptul remarcat de F.Bacon. El susține că acela care nu are o virtute invidiază totdeauna virtutea altora (A man that hats no virtue in him self ever envieth virtue in others – Essazs. On Envz (Despre invidie). O ieșire din varii dileme pe această temă poate fi și felul în care un ins își etalează sau nu virtuțile. G.Coșbuc pune în versuri această axiomă: Multe bunuri are omul/, Dar virtutea cea mai mare/ E să nu se ție mândru/ Cu virtuțile ce are. – Puntea lui Runi. Putem încheia (dar nu și epuiza subiectul) cu deviza celor cinstiți care vor să reușească numai prin merite: Virtute non astutia (Prin virtute, nu prin viclenie!). |