Virtutea

Virtutea, ca însuşire umană pozitivă, este ţelul suprem spre care trebuie să tindă formarea personalităţii fiecărui individ social.

Între etică şi virtute se poate pune semnul egal numai în societăţile cu adevărat democratice. Este vorba de o etică reală, nu mascată de interese meschine, ideologice, aşa cum era în totalitarism mult trâmbiţata etică socialistă, cea care trebuia să edifice maniheist omul nou, pozitiv cu orice preţ.

Virtutea trebuie să fie steaua polară a idealului omului real, complex, care este supus tuturor tentaţiilor lumeşti, şi bune şi rele, dar pe care să ştie să le discearnă.

Sunt valabile şi astăzi particularităţile virtuţii, statuate de latinul Caius Lucilius, în Satire:

Virtus est (Virtute înseamnă):

- A fi duşmanul şi inamicul oamenilor şi moravurilor rele.

- A cunoaşte scopul şi măsura lucrului căutat.

- A şti ce este drept pentru om, folositor, cinstit.

- Care sunt cele bune, la fel cele rele, ce-i nefolositor, ruşinos, necinstit.

- A cunoaşte cât preţuieşte fiecare lucru pentru om.

- A pune interesele patriei pe primul loc, apoi pe ale părinţilor şi numai în al treilea rând şi ultimul loc, pe ale noastre.

La care putem adăuga şi îndemnul lui Horatius: Virtus est vitium et sapientia prima stultitia caruise (Virtute înseamnă a fugi de viciu şi cea dintâi înţelepciune este a nu fi prost)- (Epistulae).

Pe lângă supunerea la detectorul de minciuni, credem că politicienii trebuie puşi şi pe cântarul virtuţilor, mai înainte de cel al pregătirii şi apartanenţei lor ideologice, în scopul aflării cu certitudine a adevărului referitor la dominantele caracterului lor.

Eminescu se lamenta, în vremea lui, că oameni de talent avem destui, dar mai puţin de caracter.

După cum ştim, virtutea înnobilează sufletele. Virtus omnibus rebus anteit (Virtutea e mai presus de toate), după Plautus (Amphirito).

Aminteam mai sus de cântărirea caracterelor celor puşi în fruntea comunităţii, ceea ce e inexorabil. Trebuie însă ca acest lucru să fie făcut cu mare atenţie, pentru că mulţi dintre ei pot disimula, îşi pot ascunde faţa adevărată. Despre acest fapt aminteşte Cicero (De amicitia). El observă că mulţi oameni nu sunt atât de virtuoşi cât vor să pară: (Virtute enim ipsa non tam multi praediti esse quam videri volunt.).

Desigur că virtutea nu poate fi neapărat ereditară. Ea trebuie educată, imprimată urmaşilor în familie, în şcoli, în societate. De aceea trebuie acordat un ajutor nedijmuit instituţiei familiei şi a educaţiei, pentru a-i forma pe copii, pe tineri în spiritul virtuţilor alese.

Nu putem spune că aceasta este o întreprindere socială simplă şi uşoară sau că prognozăm o societate formată numai din virtuoşi. Ceea ce ar fi absurd. Dar balanţa cu vicioşii să atârne totuşi cât mai jos.

Bernard Shaw releva nuanţa acestui lucru, spunând că virtutea nu constă în abţinerea de la viciu, ci în nedorirea lui (Virtue consists, not in abstaining from vice, but in not desiring it. – în Maximus for Revolutionistis).

O idee interesantă şi cu profund substrat mobilizator, am întâlnit-o la F.Schlegel în Ideen (Idei): Tugend ist zur Energie gewordene Vernunft (Virtutea este raţiunea devenită energie.).

Deci trebuie să înţelegem că raţiunea, însuşirea cea mai de preţ a omului, dincolo de instinctele primare, poate dicta asupra pornirilor umane spre rău sau spre bine. Prin judecată fermă, omul poate respinge instinctele pernicioase.

Prin preumblarea printre ideile şi conceptele înţelepţilor lumii, care au extras învăţăminte din cultura şi experienţa vieţii şi a epocii lor, se poate observa şi cu propria raţiune că sufletul uman e o fântână adâncă, vorba poetului.

E greu de descoperit uneori, cum am mai precizat, adevăratul om virtuos, din alt punct de vedere. Şi unul rece, mărginit şi egoist poate aduce cu unul posesor de virtute. Trebuie ţinut seamă în actul de deosebire reală şi de apărare a celui virtuos şi de faptul remarcat de F.Bacon. El susţine că acela care nu are o virtute invidiază totdeauna virtutea altora (A man that hats no virtue in him self ever envieth virtue in others – Essazs. On Envz (Despre invidie).

O ieşire din varii dileme pe această temă poate fi şi felul în care un ins îşi etalează sau nu virtuţile. G.Coşbuc pune în versuri această axiomă: Multe bunuri are omul/, Dar virtutea cea mai mare/ E să nu se ţie mândru/ Cu virtuţile ce are. – Puntea lui Runi.

Putem încheia (dar nu şi epuiza subiectul) cu deviza celor cinstiţi care vor să reuşească numai prin merite: Virtute non astutia (Prin virtute, nu prin viclenie!).