Cornel Mihai Ungureanu se dedică şi teatrului, obţinând un loc trei cu piesa Ultimul dans al libelulei la FestCo, Festivalul Comediei Româneşti, organizat de Teatrul de Comedie Bucureşti, în 2013. Piesa a făcut obiectul unui spectacol-lectură în interpretarea unor actori importanţi ai trupei Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, în 2014. Altă piesă a sa, Soţii, prietene, amante, a fost nominalizată la concursul de dramaturgie al UNITER, la categoria cea mai bună piesă a anului 2011.

Iată-l, deci, pe prozatorul Cornel Mihai Ungureanu intrând cu dreptul, putem spune, în clanul dramaturgilor români. Să vedem ce fel de dansuri dramatice propune el dramaturgiei româneşti prin cartea sa recentă de teatru. Sunt dansuri existenţiale, la foc temperat al intrigii şi conflictului central, dar foarte intens la nivel de replică şi de dialog, bine fondat pe un limbaj modern, ironic şi comic la adresa (i)realităţii imediate, de largă spaţialitate euro-atlantică. Multe dintre secvenţe se sprijină elegant pe o textură poetică.

Celor două piese amintite le adaugă în acest volum pe cea de-a treia, Familia Roseti trece la ora de iarnă, despre care notează şugubăţ şi puţin narcisiac, pe manşeta copertei întâi: „Nu a fost nominalizată şi nu a câştigat vreun concurs. Poate şi pentru că nu a participat”.

Teatrul lui Cornel Mihai Ungureanu este un teatru excepţional şi pentru citit. Şi Matei Vişniec susţinea că teatrul nu este obligatoriu dedicat punerii în scenă, ci poate tot atât de bine să fie gustat şi prin lectură, ca orice creaţie artistică literară, chiar dacă marele Caragiale susţinea că teatrul este o artă separată de literatură.

Tema generală a pieselor lui CMU (cum semnează el autografele) este dragostea în complicitate cu senzualitatea: dragostea în vremea senescenţei (Ultimul dans al libelulei); dragostea în vremea studenţiei şi post studenţiei (Soţii, prietene, amante); dragostea de cuplu la vreme hibernală (Familia Roseti trece la ora de iarnă).

Ultimul dans al libelulei, cea mai bună piesă şi cea mai convenabilă artei dramatice, este o comedie tragică, o parabolă a unui univers existenţial cantonat în lumea damnaţilor vârstei a treia, rezidenţi într-un azil de bătrâni. Babi, Sanda, Păsărel, Matei, între 70 şi 80 de ani, alături de infirmieră (50 de ani) trăiesc amnezic şi accentuat senzual viitorul lor din trecut, dezabuzaţi şi împăcaţi cu Parcele într-o măsură mai mare sau mai mică, după caz. Replicile autoironice ale personajelor sunt încărcate expresiv cu aluzii la degringolada societăţii româneşti actuale: „Sanda: Mă întreb de ce naiba suntem ca nişte radiouri stricate uneori, capabili să prindem numai... «purici». Când am putea să revărsăm atâta armonie! Ce-o fi atât de greu să te înţelegi om cu om?”.

Atmosfera de lentoare, popistrată cu reverii şi fantezii erotice, este tulburată şi revigorată de apariţia studentei la regie, Isabela (22 de ani), o tânără sexy, cu minijupă incendiară pentru masculii expiraţi. Ea intenţionează să facă un film cu fauna azilului. Fiecare se străduieşte să pozeze cât mai favorabil personalităţii sale, pentru portretul propus, prilej de ironie şi umor de bună calitate. Finalul deconcertant, prin moartea intempestivă a studentei, libelula cea tânără, după ce le invitase pe celelalte libelule în ultimul ei dans, duce piesa într-un mise en abyme parabolic. Comicul tragic emană din contrastul izbitor al decrepitudinii fizice şi mentale şi sufletul rămas aproximativ tânăr.

În piesa Soţii, prietene, amante, protagoniştii sunt fie studenţi, fie tineri de origini diferite: Maria - româncă; Thora şi fratele ei Frederik - danezi; Natalija şi Mihajlo - sârbi. Acţiunea este plasată în Serbia, iniţial într-o cameră de cămin studenţesc unde protagoniştii îşi deapănă amintirile din copilărie (episoade din viaţa Mariei sub regimul ceauşist), din studenţie, din călătorii în Spania, Cuba, cu lumea lui Guevara şi Castro, sau cu secvenţe din Serbia din vremea războiului balcanic. Nu lipsesc nici aici exprimări ale oralităţii stradale şi argotice, de origini lingvistice diferite.

Ultima piesă a cărţii, Familia Roseti trece la ora de iarnă, mult mai scurtă, aduce în scenă trei personaje mature: Ana Roseti, 35 de ani, Filip Roseti, soţul Anei, 38 de ani, şi Lili Marina, sora Anei, 38 de ani. Conflictul lor dramatic constă concluzional în faptul că Lili este însărcinată cu soţul surorii sale, Filip. Riposta Anei este insesizabilă. Dialogurile sunt dense, pe teme de infidelitate conjugală, de viaţă comună care devine uneori plictisitoare.

Întâlnim peste tot o bună doză de romantism postmodern, dacă se poate spune aşa, colorat cu fine acuarele lirice. Propensiunea autorului spre diegeză se vede cu ochiul liber. Mereu, când prinde ocazia, povesteşte şi o face captivant. Exprimarea faptelor incluse în replici dezvoltate beneficiază de un limbaj clar, cursiv, elevat, încărcat de idei şi reflecţii bine studiate. Portretele personajelor ies din mâna unui psihanalist veritabil.

Poate că autorul dramatic, la primele lui piese, încă nu a reuşit să întrunească în totalitate rigorile genului, fapt observat şi de prefaţatorul Nicolae Coande: „Drama, câtă e, se consumă în expresie, nu în act, iar personajele par un «punct de vedere» al autorului, chiar dacă sentimentele şi gândurile abundă în cercuri concentrice”. Însă Cornel Mihai Ungureanu se dovedeşte a fi un cert dramaturg de perspectivă.