Scriitorul craiovean, Adrian Buz, îşi aminteşte după 25 de ani că a trăit „nişte vremuri ale dracului de istorice”, construind literar un remember al epocalului an 1989, an care dă şi titlul romanului său „autobiografic”. Roman recompensat cu Premiul „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Beletristică”, acordat în cadrul Galei Industriei de Carte din România, ediţia 2015.

Adrian Buz mută, într-adevăr, cu reală pricepere scriitoricească, istoria în literatură, după expresia Oanei Dima, idee lansată la dezbaterea cărţii la Librăria „Cartea de Nisip” din Timişoara.

Dacă eroul lui George Orwell din romanul 1984 trăieşte în viitor (romanul a fost publicat în 1949), într-o ţară imaginară, Oceania, cel al lui Adrian Buz îşi face veacul în România autentică a „anului lui Dumnezeu, 1989”. Insurgentul Winston împreună cu prietena lui sunt prinşi şi supuşi reeducării de poliţia dictatorială a Oceaniei, în timp ce eroul narator al lui Adrian Buz suferă un tratament similar, în bună parte, ca răcan, în cazărmile regimului torţionar ceauşist.

Adrian Buz îşi ia măsuri preventive pentru a fi percepută corect întreprinderea sa narativă. Iată ce declară la dezbaterea amintită anterior: „Chiar şi după 25 de ani, e greu sa bagi mâna în foc, fără mănuşa literaturii, ca să scormoneşti în miezul unei vârste biologice şi al uneia istorice – ambele mocnindu-şi încă umbrele şi strălucirile în memorie. 1989 – 18 ani, acestea sunt coordonatele care-i garantează protagonistului acestui «roman autobiografic» o maturizare aventuroasă, nu lipsită de pericole, unele venind din frivolitate şi nesăbuinţă, altele din jocuri ale hazardului sau din mişcarea profundă a timpului.”.

Pe lângă faptul că romanul este considerat o ficţiune autobiografică, situat între documentar şi memorialistică, îl putem recepta şi ca pe un bildungsroman care explorează formarea caracterului unui adolescent în ascensiunea lui spre maturizare, în condiţii tranşante din punct de vedere politic şi social.

Eroul, alter-ego al autorului, este proaspăt absolvent al unui liceu renumit din Craiova, „Fraţii Buzeşti”. Rememberul din mintea autorului este declanşat de privirea unei fotografii de grup, de acum 25 de ani, din iunie 1989, de pe treptele liceului amintit.

Nereuşind la facultate, este înrolat în armata obligatorie, de 1 an şi 4 luni, după regulile inepte de atunci. Mai întâi la o unitate de artilerie din Haţeg, transferat apoi în Bărăgan şi, după un timp, cu sprijinul tatălui care este pictorul şi scenograful Vasile Buz, nenumit, dar uşor de recunoscut, ajunge la Deveselul, lângă Caracal, mai aproape de casă, unde se desfăşoară în mare parte acţiunea romanului.

Cu strategii moderne, cu mijloace literare bine însuşite, din plaja romanului postmodern, ale „antropocentrismului” (Mircea Nedelciu), centrând atenţia pe fiinţa umană sau pe „romantismul întors” (Radu G. Ţeposu) spre modernism, Adrian Buz priveşte înapoi cu tristeţe, justiţiar, dar şi cu empatie faţă de tinerii răcani supuşi unui regim cazon inuman. Trece nararea succesiv de pe un plan pe altul, de la persoana întâi la a doua, luând distanţă pentru a para excesul de subiectivitate şi de biografism. Nu lipsesc nici unele intarsii lirice de bună calitate. Realizează o radiografie frustă a armatei din timpul dictaturii, încă obligatorie şi după executarea ceauşeştilor, cu deziluzii legate de inadecvarea zicerii populare, că armata te face om. Punctează satiric, cu tensiune analitică relevabilă, umilinţele de tot felul suportate de recruţi din partea gradaţilor şi a veteranilor

Revoluţia română, sau ce-o fi fost, o priveşte cu sufletul la gură, cum am făcut toţi sau aproape toţi, la televizor, fiind internat într-un spital din Caracal. Cu bună documentare, reface jurnalistic şi cinematografic zilele din decembrie, începând cu Timişoara, cu revolta de acolo şi cu reprimarea sângeroasă, apoi continuând cu Bucureştiul, cu înfruntarea forţelor opresive cu mâinile goale de către tinerii eroi revoluţionari, cu câteva secvenţe din Craiova, cu fuga celor doi şi împuşcarea lor în ziua de Crăciun, neezitând să vitupereze tarele regimului totalitar. Nu este cruţat nici primul preşedinte „democrat”, Iliescu, cu mineriadele lui de care se dezice, aruncând priviri entuziaste, dar reticente, spre un viitor aşteptat şi sperat.

Suntem în acord cu Vladimir Tismăneanu care-l felicită pe autor (în Contributors.ro) consemnând că „Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui să citească romanul lui Adrian Buz (...) Ar fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost călcaţi în picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei şi atât de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceauşescu, «Eroul între Eroi», «cârmaciul destinului naţional» şi întruchiparea «virtuţilor milenare» ale daco-românismului revoluţionar. Ar înţelege că fenomenul Ceauşescu nu a fost o aberaţie, ci consecinţa oportunităţilor instituţionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cât de redus din punct de vedere cultural, pe atât de abil în a-şi atinge scopurile delirante.”. Pentru asta credem că ar trebui introdus în manualele şcolare, ca fiind un roman document, bine scris.