| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Toma GrigorieDraperia sorţii Lui Valeriu Grigorie, in memoriam Dau la o parte draperia sorţii privesc profund în timp necunoscut N-am înţeles nicicând anatomia morţii în profilul vieţii fixată la-nceput Umil mă prosternez la marile icoane ale dumnezeirii în inimi încrustate Rezultatul e zero încercările vane nu dau de rostul fiinţei condamnate Moartea pe credit după Céline nu iartă pe nimeni pe nimeni nicicând Pruncul din iesle pruncul divin adoarme predestinat cu moarte în gând În pofida a toate continui să exist să-mi port nemărginirea mărginită chiar dacă viaţa e un lucru trist iar moartea la dans ne invită Un selfie cu Dumnezeu Mă leagăn pe valurile existenţei în corabia beată a lui Rimbaud Mai am până la ţărm câteva mile marine Am însă timp suficient încă nu m-am gândit pentru ce Poate pentru o relaţie mai intimă cu cerul din mare E singurul cer pe care pot să-l ating cu un costum de scafandru Nu tulburaţi apa să-mi pot face un selfie cu Dumnezeu E invizibil spuneţi Poate pentru atei Eu îl văd cum îşi sprijină capul sur pe umărul meu Quo vadis Domine? (Îi pun întrebarea lui Petru pentru Isus) Încotro Doamne pe corabia mea biată fără cârmă Nu merit crucificarea sfântă Fiinţa cea mai depărtată de mine Caut să mă apropii de fiinţa mea din departele în care mă statuează Nietzsche Astfel când ajung la câţiva paşi mă observ cu mirare Încerc în van să reduc distanţa la zero nu e chip să reuşesc Mă pregătesc să sar în cealaltă fiinţă Dacă reuşesc ce se întâmplă cu cea pe care o abandonez În mare impas mă pui măi domnule nihilist Mă faci să cred că nici nu exist din moment ce zici că sunt fiinţa cea mai depărtată de mine. Coaja de nucă În valuri o coajă de nucă ţara mea de la ţară Sfântul Ilie duce norii la păscut unde duceam eu mieii În căsuţa de lut fluturi cu aripi ciuntite visează să zboare din nou Eu nu mai visez de mult mi-a frânt aripile toamna dinspre iarnă Oraşul străin îşi strânge zidurile precum o armonică rusească Sunt zdrobit ca o muscă între filele ceaslovului ţâncilor humuleşteni Doar gândurile pleacă şi revin păsări călătoare la cuiburile lor Viaţa nu ţi-o iei nu ţi-o dai singur doctorul timp ţi-o pică în linguriţă Coaja de nucă ia apă pompa inimii face tot mai greu faţă Rătăcit pe Calea Lactee Mă strădui să mă ţin drept pe drumul dintre simţ şi minte Mă opresc să-mi trag sufletul între două bătăi ale inimii unde Cioran l-a descoperit pe Dumnezeu Mi se revelează o lume altfel decât cea de toate zilele De unde a învăţat acest tic-tac alfabetul îngerilor nu pot şti niciodată Doar serafimii îl poartă pe Împărat în caleştile lor trase de fluturi Sunt un pedestru rătăcit pe Calea Lactee Punctul Nemo Ţinta de distanţă a poetului este Punctul Nemo Pe cât de inabordabil pentru omul comun pe atât de tangibil pentru expediţiile visătorului Carena pieptului său taie valurile sfidând milele Pentru poet orice insulă îndepărtată e atât de aproape de polul inaccesibil din Pacific încât o poate atinge cu mâna Din Insula Paştelui până la polul acvatic e doar un pas Căpitanul Nemo e poetul Urcuş în Groapa Marianelor Am făcut o pauză de poetică respiraţie Poezia m-a tot înghiontit să-i las liber zborul claustrat Mă tem că nu mai are suflu aerul de sub păsările ce-mi ciugulesc cuvintele pentru cuiburile lor Mă străduiesc să arăt dar să nu demonstrez niciodată după formula lui Charles Peguy Nous sommes plus râpés que la corde de puits Ŕ force de trotter sur la brűlante pierre. Mă sprijin pe umeri de cărţi să ating piscurile prăpastiei din mine Oricâte trepte spre cer niciuna nu coboară din străfundurile Gropii Marianelor în care mă afund sperând un urcuş |