Prozator, dramaturg, memorialist, pedagog, academician, Ioan Slavici (1848-1925) este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de Eminescu, Creangă, Caragiale. Este considerat întemeietorul prozei moderne româneşti, al nuvelei şi al romanului. Operele lui – nuvelele, Moara cu noroc, Pădureanca, romanul, Mara – sunt ineluctabil capodopere ale literaturii noastre all time.

Titu Maiorescu îl consideră pe Ioan Slavici „cel mai capabil scriitor al întregii Junimi”. G. Călinescu relevă meritele lui monografice, realiste şi de analiză psihologică, apreciind în general opera remarcabilă a lui Slavici, iar romanul Mara constituie „un pas mare în istoria genului”. „Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru (mai spune divinul critic), Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului”. Romanul Mara este „cel mai bun roman al nostru înainte de Ion”, al lui Rebreanu, de bună seamă, conchide Şerban Cioculescu. Despre universul romanului Mara, Mihai Cimpoi spune că este „unul eticizat, axat pe o analogizare deosebită a esteticului cu eticul”. În schimb, Pompiliu Constantinescu îi reproşează lui Slavici „demonstraţia morală prea evidentă”. Pentru conturarea locului pe care-l ocupă în literatura şi în conştiinţa română, îl putem cita în acest preambul de eseu şi pe scriitorul Gala Galaction, care îl venerează în discursul de rămas bun, în 1925: „Îl vedem deasupra noastră, mare în literatură, fruntaş al condeiului, premergător şi explorator al frumuseţilor graiului şi sufletului poporului nostru. Îl vedem deasupra noastră printre nouri şi culmi, care se numesc Eminescu, Alecsandri, Maiorescu, Coşbuc, Caragiale”.

Ca „gazetar curajos şi luptător naţional” (Mircea Popa), Slavici a deranjat mai mulţi oameni politici şi scriitori, chiar. Lucian Boia observă că publicistul a practicat „un jurnalism cetăţenesc exemplar, extrem de tăios şi eficient”. Dacă ne informăm atent asupra publicisticii social-politice, îndeosebi, vom observa că nu toţi contemporanii săi au avut aceeaşi părere în acest domeniu faţă de activitatea energică şi susţinută a marelui scriitor. Nu de puţine ori, s-a angajat în polemici de o duritate extremă. A avut dispute cu oameni politici şi cu scriitori, printre care Ion. I. C. Brătianu, O. Goga, N. Iorga ş.a. Prieteni buni i-au fost Eminescu şi Arghezi, cu cel din urmă a stat împreună 11 luni în puşcăria Văcăreşti. Slavici îşi motivează cu sinceritate atitudinile sale: „Iubirea de pace şi de oameni au hotărât faptele mele”, scuzându-se oarecum pentru unele greşeli sau interpretări eronate, unele opinii contra curentului.

Slavici a colaborat la numeroase publicaţii periodice, câteva zeci bune, se estimează, dar şi la unele calendare şi almanahuri ale vremii, dintre periodice amintim într-o oarecare ordine cronologică: Convorbiri literare, Gura satului, Telegraful român, Timpul, Tribuna, Voinţa naţională, Vatra, Tribuna poporului, Ziua, Sămănătorul, Luceafărul, Minerva literară şi artistică, Lupta ş. a.

Cu o hărnicie şi o vitalitate demne de jurnalistica modernă, se spune, Ioan Slavici a susţinut în articolele sale de fond şi social-politice, cu inestimabilă temeritate, idei, atitudini şi principii pe teme de istorie şi etnografie, lingvistică, literatură română şi universală, arte plastice, estetică, teorie şi critică literară...

Cele mai multe neplăceri i-au provocat desigur articolele social-politice, pentru care a fost arestat şi închis de cinci ori, după propria consemnare în cartea Închisorile mele: la Vaţ, la Domneşti, la Luvru, la Văcăreşti, la Hotel Modern şi iar la Văcăreşti.

Ca director al revistei Tribuna, împreună cu redactorii săi au parte de numeroase procese şi condamnări, fiind acuzaţi de agitaţie, începând de prin 1885. Considerat spion al românilor din Transilvania, este amendat şi condamnat la un an de închisoare, în renumita puşcărie din Vác (pronunţie Vaţ), o localitate de pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Îi supărase pe unguri şi prin opoziţia vehementă la politica lor de a înfăptui statul naţional maghiar atât timp cât în graniţele sale locuiau mai multe naţionalităţi: „Ceea ce ştim noi şi ceea ce trebuie să spunem e că astăzi (subl. autorului) ideea de stat maghiar nu există în conştiinţa poporului român şi că cetăţenii noştri nu sunt accesibili pentru ideea aceasta” (Iconarii, în Tribuna, 1889). Slavici se disculpa mai târziu spunând că el nu incrimina poporul maghiar, ci nobilimea maghiară „nesăţioasă şi de rea credinţă şi faţă cu românii, şi faţă cu poporul maghiar” (Restitutio in intregum, în Tribuna, 1906). Prin Studii asupra maghiarilor, el ţinteşte să realizeze cunoaşterea acestui popor cu care românii convieţuiau de atâţia ani, pentru că „un studiu scris şi sincer asupra maghiarilor este un pas mare spre a ne cunoaşte pe noi înşine”. O teorie modernă şi justă.

Motivarea condamnării lui de către autoritatea maghiară o aflăm din propriile mărturisiri, pe care le considerăm oneste: „Nici c-am fost vreodată tras în judecată pentru lipsă de patriotism. Eram socotit primejdios ca duşman al poporului maghiar, ceea ce, de asemenea, nu eram. În urma asmuţirilor neîncetate însă, oamenii erau atât de dezbrăcaţi de firea omenească, încât nu mai erau în stare să înţeleagă că mişcarea pornită de noi purcedea din cea mai curată iubire de oameni, că noi susţineam cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate şi că am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza maghiarilor, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea paşnicei vieţuiri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta le-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ” ( Închisorile mele).

Nu sunt singurul care cred în principialitatea şi moralitatea marelui scriitor. Lucian Boia opina că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un uşor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”. Nu pot fi, desigur, exonerate total incongruenţele ideologice ale lui, determinate de condiţiile istorice şi nici într-un caz de rea voinţă şi antiromânism, fiind chiar incriminat pentru naţionalism. Deşi acceptă ca fiind un vis unirea tuturor românilor, crede că aceasta nu se poate face susţinând că românii îşi pot asigura „libertatea de dezvoltare şi în actualul stat maghiar” şi trebuie să fie un element „de ordine şi cultură la hotarele orientale ale monarhiei” (Studie asupra maghiarilor, în Convorbiri literare, 1871-1872). Credea însă că susţinerea unirii tuturor românilor, idee avansată de Nicolae Iorga, înseamnă „bazaconii”, iar autorul ei este un „smintit”, aşa cum consemna G. Călinescu în Istoria literaturii... Tudor Vianu înţelege că Slavici era convins de marea putere habsburgică şi nu prevedea deocamdată doar „autonomia românilor în cadrul Imperiului”, militând pentru egalitatea românilor cu celelalte naţionalităţi subordonate lui.

Cu toate aceste erori subiective, Slavici rămâne un patriot sui generis prin multe scrieri şi acţiuni proromânism. În timp ce era profesor la Arad, susţine revolta populară de la Păuliş (primăvara anului 1873), fiind considerat avocat al răsculaţilor. Este hărţuit de autoritatea austro-maghiară şi se refugiază la Oradea, iar din 1877 va veni la Bucureşti ca redactor la Timpul (a cărei conducere o preluase Titu Maiorescu), gândind că va schimba viziunea liderilor conservatori asupra situaţiei românilor din Transilvania. Pentru că avea paşaport austro-ungar, ca şi alţi transilvăneni veniţi în România, era considerat spion în slujba Austro-Ungariei. A fost asuprit şi de o autoritate şi de alta.

Înainte, în timpul pregătirii pentru intrarea ţării în Primul Război Mondial a susţinut, alături de regele Carol I, neutralitatea României sau că în anume condiţii ar fi oportună intrarea în război alături de Puterile Centrale. După intrarea României în război, în august 1916 alături de Antanta, Slavici se afla la conducerea ziarului bucureştean, Ziua, care era finanţat de germani, unde a publicat unele articole de orientare progermană. Şi de aici s-a tras din nou concluzia că ar fi spion german, în vara aceluiaşi an a fost arestat pentru această cauză şi închis la Fortul Domneşti, mutat apoi la hotelul Luvru, din Bucureşti, dar eliberat în scurt timp. Este tratat de autorităţile româneşti cu totală lipsă de condescendenţă. I se vorbeşte urât, e bruscat. Aşa cum notează în aceeaşi scriere memorialistică pomenită mai sus:

„Aceasta a fost cea mai aspră parte a pedepsei ce am suferit. Multe s-ar putea zice pentru dezvinovăţirea celor ce au croit-o; rămâne însă mai presus de orice îndoială c-a fost o mişelie de a mă trimite acolo pe mine, omul de şaptezeci de ani, care a muncit mult în viaţa lui fără ca să fi pierdut fie măcar şi numai o clipă din vedere curăţia sufletului şi demnitatea omenească”.

Şi după război, în 1919, autoritatea română l-a acuzat din nou de spionaj în favoarea Austro-Ungariei şi de colaboraţionism, fiind arestat şi întemniţat pentru un an la închisoarea Văcăreşti. Printre cei care l-au ajutat să fie eliberat a fost şi Gala Galaction, care „avea multe legături, între altele şi cu Nicolae Iorga, acum preşedinte al Camerei şi, astfel, om cu mare trecere. Galaction a pornit-o publicând un articol în care stăruia să fim puşi în libertate eu şi Arghezi, poetul de mare talent. A fost pusă apoi o mişcare între deputaţii de peste Carpaţi şi între cei din Basarabia, şi în cele din urmă Goldiş a făcut în clubul partidului naţional propunerea ca partidul să stăruie pentru graţierea mea. Câteva zile în urmă Zamfir Arbore a pus o vorbă bună în Senat”. Se înţelege că Ioan Slavici a avut şi prieteni, nu numai inamici.

O nedreaptă acuză, opinăm, care l-a urmărit de-a lungul timpului a fost înscrisă de G. Călinescu, cel care de altfel îi aprecia îndeosebi opera, în Istoria literaturii române...: „Moartea izbăvi în 1925 opera de om”. Această imagine negativă va plana mult timp asupra omului în raport cu opera, aşa cum subliniază şi Nicolae Manolescu în Istoria critică..., susţinând că publicistul şi ideologul român, Slavici, a văzut „interesul naţional în alt fel decât majoritatea din epocă”, avându-i alături, în această concepţie a lui, pe liderii conservatori, Carp şi Marghiloman şi pe însuşi regele Carol.

Cu toate cele imputate omului, opera lui Ioan Slavici n-a avut de suferit, continuând să-l plaseze printre cei mai mari scriitori români din toate timpurile. Ceea ce este finalmente definitoriu.